Lectura de duminică

Cu ceva timp în urmă, mi-am propus să adun într-un singur loc, tot ceea ce am găsit, frumos scris, așa cu sufletul, în lumea asta virtuală.

Lista lecturilor de duminică va prinde consistență, pe măsură ce voi întâlni în drumul meu, frumosul în formă de litere așezate cuminți, în cuvinte. Desigur, definiția frumosului este subiectivă, eu la rându-mi sunt subiectivă, deci nimeni nu are obligația de a empatiza cu ceea ce eu găsesc a fi frumos.

Pentru că sunt om, normal că am să mă bucur, dacă cineva va găsi frumosul în același loc ca și mine. Iar dacă va fi așa, am rugămintea, ca orice gând ori emoție, să fie lăsate în căsuțele celor ce-au plăsmuit povești și nu aici. Așa consider eu că-i drept și frumos. ( emoticon zâmbet ).

” Lectura de duminică ” este doar un joc de cuvinte. Se poate citi în orice zi a săptămânii și la orice oră ( încă un emoticon zâmbet ).

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

” PRIVIRE DE COPIL ”

AUTOR : LUP ALB

” Salut. 

Bine fac, nu vezi?

Stau in coltul meu, sprijinit de zid, poate nu m-o baga lumea in seama.

Nu, nu e de la ….criza.

Mai din adanc.

Ma gandeam la copii si la copilarie in general.Sau in particular, tot aia.

Ma gandeam ca m-am jucat, odata, cu niste copii.

M-am jucat cu ei de cand s-au nascut.
Ba chiar m-am jucat in locul lor, asteptand sa se nasca…..Mamica lor era la spital, inca se chinuia.
Nemancat de 24 de ore, iesisem in curte sa fumez si sa rontai saratele.
Pe banca. Un fum, o saratica. Absent.
Cand am revenit in real, eram inconjurat de vrabiute. De jur imprejur. In fata. In stanga. In dreapta. Pe banca, chiar langa mine. Ciripeau a foame. 

Si atunci am schimbat ritmul.

Un fum, o saratica eu, o saratica-faramite pentru vrabiute.

Un fum, o saratica eu, o saratica-faramite pentru vrabiute.

Si mormaiam, sperand sa ma auda Cineva: “Doamne, vezi ca am grija de pasarile Tale care vin la mine. Ai si Tu grija de oamenii mei care vin de la Tine.”

Si dragul de El, a avut. 

M-am jucat cu ei cand mergeau de-a busilea. Stateam pe burta si mergeam cu ei pana in capatul celalalt al camerei, sa prinda curaj. Privirea lor, fantasticul albastru irizat….Cu gurita un pic crispata si varful limbutei intre buze, parca imi spuneau ” Vezi, uite la mine….Pot si eu sa fac ce faci tu. Vezi? Vezi?”

Mai apoi, ma durea burta mea de om mare cand aveau ei colici si plangeau chirciti de durere. Imi doream din tot sufletul ca palma mea mare si calda, pe burtica lor mica-mica, sa le faca bine, sa le ia durerea cea rea….

M-am jucat cu ei cand ii dureau gingiile, la primii dintisori.
Nu unul singur, ci o trupa intreaga de clowni eram, numai sa uite un pic de dureri si sa zambeasca. Numai un zambetel, atat, si era de ajuns.

M-am jucat cu ei de-a avionul, purtandu-i prin aer, intinsi arc.
Erau imaginea rasului.
Imaginea emotiei.
Imaginea crisparii la o inaltime prea mare. O cascada de ras cu sughituri, sugrumata de emotie. M-am jucat cu ei cand le faceam baita.
Ma jucam cu spatucurile albe care trebuiau masate bine-bine cu ulei.
Ma jucam cu bratisoarele- pernisoarele care trebuiau si ele frecate cu ulei.
Ma jucam cu degetelele lor, care intotdeauna pareau mai multe.
Si trebuiau numarate. Si gadilate. Si calcaiasele, rontaite.La culcare ne jucam. Pe intuneric. Ei culcati in patucean. Eu, in genunchi, cu fruntea sprijinita alaturi de ei.
Si vocea imi cobora. Pana in piept imi cobora.
Si de acolo, din piept, vocea ne povestea de flori. Ne povestea de gaze si albine. Ne spunea cum isi fac pisicile culcusul.
Si cum dorm cateii incovrigati, sa nu-si mototoleasca coada si urechile.M-am jucat cu ei cand ne plimbam in gradina manastirii.
Si, deodata, ne-au atacat niste copaci. Betele din mainile noastre s-au transformat in sabii.
Si ne-am duelat. Si ne-am luptat.
Cand cu un copac fiecare, cand cu doi deodata.
Unul din noi s-a impiedicat si a cazut baca printre frunze. I-am sarit in ajutor si l-am salvat. De copacul atacator.
Pe care l-am invins in lupta dreapta.

Cu Timpul ne jucam. De-a “De ce?”.
De ce zboara pasarile. De ce mincarea e mancare.
De ce tata e baiat si mama e fata. De ce se nasc copii.
De ce noi nu ne mai nastem un fratior. De ce untul aluneca si laptele – nu.
De ce iese apa prin piele.
De ce  este cerul acolo sus. De ce nu se vede Doamne-Doamne.
De ce catelul face Ham. De ce pisica nu face Ham, sa-l pacaleasca pe catel.
De ce vrabiuta are aripi si noi nu. De ce bate vantul cand bate.
De ce ploua, plange Doamne-Doamne?
De ce bati cuiul la cap. De ce pe ciocan nu-l doare cand bati cu el.
De ce iese apa calda prin teava de la baie. “Pentru ca apa rece se freaca de teava. Si de la parter pana la noi, se incalzeste, ca mainile cand le freci una de alta.”

M-am jucat cu ei cand nu vroiau sa manance.
Cand lingurita cu piureu de mere se transforma in avion de lupta. Si cerea permisiune de aterizare in gura stirba.

Si mai tarziu ne jucam la masa. In jurul mesei rotunde eram toti. Umpleam tacticos furculita si o tineam in aer. Intinsa “neglijent” spre dreapta. Si vorbeam cu copilul din stanga. In timp ce copilul din dreapta, cascand o gurita cat o surita, imi “fura” mancarea din furculita.
Indignat, ma rasteam cu voce tare “Cine mi-a furat mancarea!?”. Si cautam cu privirile de jur imprejur, “furios si neatent”.
Neatent la furculita, din nou plina, acum neglijent indreptata spre copilul din stanga. In timp ce vorbeam cu copilul din dreapta. Despre piticii care vin pas-pas si fura mancarea omului cand ii e lumea mai draga. Copilul din stanga, pe furis, casca si el o gurita cat o surita si se chinuia sa mestece apoi, pe infundate si repede, sa nu fie prins. Si iar descopeream ca am ramas fara mancare……!
Si tot asa, pana cand farfuria MEA se golea si mama, razand cu lacrimi, o umplea din nou.

Ne jucam de Craciun, cu Mos Craciun cel parasutist, papusica nervoasa care reactiona la fiecare zgomot. Agatata de scara, de undeva de sus, ne privea cu ochii goi fiecare miscare. Ne apropiam tupilati, ca indienii….Cu rasul galgaitor oprit de emotie in gat, ne furisam atenti sa nu ne vada…..
Si cand eram aproape….Tipete, BAU!, bubuituri si iar tipete !!!
Papusa devenea isterica. Mormaia pe legea ei, din ce in ce mai tare si dadea din picioare…..Ce repede dadea din picioare, si ce caraghios. Leganandu-se agatata si neputincioasa de parasuta de matase….. Si noi ne prapadeam de ras !

Si Bradul de Craciun…. Ne ascundeam in spatele lui, la intuneric.
Maturii fosgaiau in lumina, prin toata casa, hahaind cu paharele in mana, povestind aiureli de neinteles….
Noi stateam pititi n coltul acela intunecos si in soapta ne povesteam cate-si-mai-cate….. Si despre fete, si despre gradi, si despre scoala, si despre cea mai tare masina, si despre cum se sare bordura cu bicicleta, si despre ce o sa aduca Mosul – pentru ca i-am scris scrisoare….
Si nu, mai, ca eu am fost cuminte, da’ tu m-ai impins atunci de spate si m-ai enervat……Si lasa ca da, te-am impins, ca si tu ai vorbit urat de Luiza…..Si ce, nu merita?Ca a ras de mine atunci cand am cazut….Pai ai cazut ca esti un impiedicat….Si nu ma mai impinge, ca vezi, asa ai facut si atunci…..Si lasa, ca vorbesc eu cu Mosu’, sa nu-ti mai aduca nimic….Ba tie sa nu-ti mai aduca……

……………………

Da, omule, asta ma gandeam…
Si ma mai gandeam ca am fost un fericit sa-mi traiesc viata cu copilaria alaturi. Sa las “maturitatea” sa se duca si sa-i brazdeze pe altii.
“Sa-mi pun” privirea de copil oricand ochii mei o cer.
Sa vorbesc cu ei, inima la inima si minte la minte. Mina lor in mana mea si ochii mei in ochii lor.
Cu blandete, cu bucurie pura, cu inocenta.
Cu mirare si cu incantare.
Si, Doamne!, cat eram de mandru cand ii luam de la scoala. Si mergeam in grupul lor de copii, si vorbeam, si radeam, si spuneam o mie de prostii….
Si tot eu primeam “admonestari” de la ei: “Hai, mai omule mare, fii un pic serios….!”

Daca tot m-ai intrebat ce-i cu mine.
Tu….Cu tine ce-i…? “

………..

” EDI “

AUTOR : LUP ALB

Lupule, lupule…Imi dai voie sa vorbesc cu tine?
Lupule, tu nu ma cunosti pe mine.
Eu sunt un copil.
Si ma cheama Edi.
Si-si-si stiu sa zic mama.
Si -si -si am invatat sa zic bebe.
Adica sa nu intelegi altceva. Am trei ani si stau cu copii intr-o casa cu multe mamici.
Si prietena mea e Ramona cea roz.
Si Veronica cea mare, si Veronica cea mijlocie si Veronica cea mica.
Si Veronicile sunt surori de-a binelea.
Si Veronica cea mare a fost la niste oameni care au batut-o. Si nu i-au dat de mancare. Si ea a fugit inapoi la noi, ca-i era dor de Veronicile mici. Si mamica noastra de aici s-a suparat rau si a tipat la oamenii aia si a luat-o pe Veronica cea mare inapoi de-a binelea.
Si intr-o zi, cand era iarna, au venit niste oameni care le-au luat acasa la ei pe toate Veronicile. Cred ca erau mamica ei de-adevaratelea si taticul ei, si au curte si gaini si multe animalute acolo. Si flori.
Si pentru ca Veronicile sunt impreuna si ca mama si tata lor le iubesc, Veronica cea mare n-a mai fost batuta si n-a mai fugit .
Si ea e acum bucuroasa. Si o data pe saptamana merge cu mama lor si Veronicile mici la un magazin maaare-mare si colorat si cu muzica…Sa cumpere de acolo si napolitane, si mere si portocale si ciorapei si chiar si ciocolata, daca au fost cuminti.
Si in fiecare zi mangaie gainile si cateii si pisicile, ca ne-a zis noua mamica de aici care s-a dus intr-o zi acolo sa vada cum o duc Veronicile. Si cand s-a intors ne-a povestit.
Si, odata, cand eram mic, m-am speriat.
Pentru ca mamica mea de aici mi-a zis hai Edi sa vezi cine a venit la tine.
Si m-a luat usurel-uusuurel in brate. Eu m-am bucurat si radeam, ca nu are nimeni voie sa ma ridice in brate. Si nu pot sa ies din camera mea decat atunci cand ma duc mamicile la casa-mare-alba care se cheama spital. Si nici chiar nimeni nu vine sa ma vada, decat mamicile de aici. Si prietenii mei , copii care stau si ei aici. Si Duoamna Duoctor.
Si m-a dus pe hol unde era o femeie cu fata ca de claun, si cu parul rosu. Si care s-a inrosit la fata si a inceput sa schiaune si sa tipe vai Edisorul meu, cat imi esti de drag cum te simti tu vino la mama sa te pupe baiatul mamei cat de dor mi-a fost de tine sa te faci bine sa te iau acasa multumesc sora l-am vazut gata.
Si, lupule, cat sunt eu de barbat, chiar daca aveam doar doi ani, m-am speriat. Am ridicat sprancenele, am lasat un pic buza, am rotunjit ochii ( ca aveam lacrimi in ei ) si m-am ferit un pic cam brusc, ca mi-au parait oscioarele. Si mi-am intors cu greu spatele spre claun. Dar mi-am lipit obrazul de obrazul mamicii de aici, am luat-o de gat, si i-am spus “MAMA”.
Asa, sa stie, sa ma apere de claun.
Adica cum lupule? Din cati oameni sunt pe pamant, noi, copii de aici de ce nu avem si noi mamica noastra, dar numai a noastra. Adica a mea. Pe noi, ce barza ne-a adus? Ca mai mergem si noi in parc, cu mamicile de aici. Si vedem si alti copii. Fiecare are mama lui. Mai mica sau mai mare. Dar e mama lui.
Bine,… la mine…, oarecum inteleg. Doamne-Doamne m-a facut altfel. Cu oasele astea care se rup si la un gest…Dar copii de aici ??? Ca sunt multi, vreo douazeci…. Si Ramona cea roz , care e cea mai buna prietena a mea???
Eu stiu ca nu ma pot juca si merge. Ca mi se mai rup odata picioarele sau mainile, ca celelalte dati cand am stat in casa-mare-alba… Si ma dor rau, atunci…De chiar plang….
Si cred ca as vrea sa alerg cu ceilalti copii, la prinsa… Ca mi-a placut odata.
Cand eram mic, pe la doi ani, si cand nu erau oasele mele asa bolnave, am fost chiar in parc. Asaaa, in carut. Si am vazut si copii, si am vazut si pasarele- porumbei le zice….
Si ei imi plac mult de tot. Mereu zboara si se agita si ciugulesc si gunguresc. Si ma gandeam cum ar fi sa alerg dupa ei, numai sa-i sperii un pic, si sa ma joc cu ei, asa, de la bebe la porumbel…. Si cand am plecat de acolo, nu stiu de ce nu ma mai opream din ras. Nici cand mamica de aici m-a pus in patut, nici atunci nu m-am oprit din ras.
Si nasa mea, numai a mea, adica una din mamicile mele de aici, m-a dus cu vrrummmm-vrrummm. Si n-am vazut eu prea bine pe geam dar am simtit CUM SE MISCA MASINA !
Si nimeni din copii nu a mai fost cu vrrummm-vrrumm ! Doar eu si nasa mea !
Da, lupule.
Si sa stii ca eu sunt cam trist.
Da’ nu, nu ca un bebe. Sunt, asa, trist undeva unde nu pot eu sa-mi dau seama bine.
Nu stiu cum. Si nu stiu de ce. Dar cand nu ma vede nimeni, stau in patut, un pic ghebosat, asa, cat sa nu ma doara….Si ma uit pe peretele alb – departe….
Acolo unde, daca te uiti mai atent, faramiturile de var se fac oameni si copii si catei si pasarele…..Si unde, dupa o vreme, toti se misca si vorbesc si fac o poveste numai pentru mine, ca la televizor. Si-mi place povestea omuletilor de var , pentru ca toti ma iubesc si-mi spun …..Nu ma spui, daaa???
Imi spun ca sunt cel mai bun copil din lume. Si ca toate animalutele si prajiturile si porumbeii si prietenii si mamicile de aici sunt doar pentru mine. Si ca eu trebuie doar sa fiu cuminte. Da’ cuminte nu ca toti copiii… Cuminte ca mine. Adica sa ma bucur. De soare. De luatul in brate. De copii din jurul meu. De mamicile de aici. De prajiturelele pe care ele le fac acasa la ele si ni le aduc noua. De cuvantul MAMA pe care l-am invatat de la ele. Sa ma bucur ca Ramona e prietena mea cea buna. Si ca Veronicile sunt impreuna, toate trei, la mama si tatal lor. Sa ma bucur ca am fost odata in parc si am vazut porumbeii. Si sa ma bucur ca am radioul meu, numai al meu,  unde ascult MUZICA. Muzica aia frumoasa, care ma face sa inchid ochii si sa ma culcusesc. Asa, ca undeva intr-un cuib de paturici, langa mama….
Si cand ma bucur sa stiu ca Doamne-Doamne are grija de mine, chiar daca sunt mic.
Si Mama lui Doamne-Doamne.
Si ca intr-o zi , o sa faca o minune , si n-o sa ma mai doara. Nimic.
Si odata o sa fiu si eu copil. Cu mama mea, numai a mea. Si tatal meu, numai al meu. Si o sa fie cu noi si mamicile de aici si Ramona cea roz si prietenii mei.
Si atunci, nu mai sunt trist.
Si atunci rad din nou.
Si stiu sa rad. Da’ stii cum rad ??? Galgai de ras.
Si se mai intampla ca mama mea de aici sa ma auda cum rad. Si deschide usa.
Mi-e greu sa ma misc, dar cand intra atunci la mine in camera, zambesc cu toata fetisoara mea si-i dau catifelatul “Mama….”, cum numai eu pot sa-l spun…
DA, lupule…
Da’ dupa aia, ma intreb din nou….
De ce ?
Cateodata, cand privesc peretele de var, ma gandesc ca oasele mele se rup asa usor pentru ca nu stiu sa gasesc pe cineva sa  le sprijine si sa le intareasca….
De asta….
Lupule….. Ce zici….?
Ma iei la tine in padure …? Te rog ….

.………….…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

” VISUL “

AUTOR : OFZ

” N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine când am să le citesc din nou nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo de sub talpa ta să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu.. Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.”

………….

 ” Visul ( II ) “

AUTOR : OFZ

- Azi mă săruți?
- Nu. De ce vrei asta mai mereu? Ți-am zis că mă face să mă aplec.
- Știu. Dar nu ajung la tine altfel decât rugându-te să te înduri.
- Vrei să zvârl lumea pentru tine? Un boț cu ochi rotunzi?
- Eu.. nu vreau asta. Ai putea să sufli înspre mine de acolo și sigur vântul ți-ar purta sărutarea. Doar să vrei.
- Mă mai gândesc. Sunt ocupat acum, iar s-au pornit războaie și furtuni, iar oamenii ăștia pe care îi susțin cu atâta trudă se uită nepăsători împingând cu vârful pantofului noroiul tot mai sus. Într-o zi vor ajunge la mine.
- Nu! Nu spune așa ceva! Mă înspăimântă oamenii tăi, lumea ta, truda ta. Te văd cum te clatini și nu știu cum aș putea să te ajut.
- Ce-ai zice să sufli sărutarea aia spre mine? Vorbesc eu cu vântul.
- Serios? Vrei tu? Mare bucurie îmi faci azi. Dar nu-i periculos?
- Decât să mă dărâme nerozii aștia cu mizeria lor, mai bine mă dărâmi tu cu sărutări. Ce zici? Ai curaj să te urci până aici să ne uităm împreună la ei?
- Cum să nu! Acuși urc. Dar o să văd și eu ceva?
- Sigur, ăștia cu ochii rotunzi mereu văd până departe.
- Râzi de mine, dar tot urc să știi. Dă-mi mâna. Și poate nici nu mai cobor.
- Ce-ai zis?
- Nimic, nimic, dă-mi mâna că n-ajung.
- Poftim, ce ușoară ești..
- Vai, ce bine e aici cu tine. Uite, văd munți și zăpadă. Și luna, de ce răsare luna?
- Așa e ordinea lumii ăsteia. Să-nceapă și să se termine cu lumină.
- Și cât mai avem?
- O clipă.
- Deja? Unde ești? Te-aștept..

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

” UN OU DE PASTI “

AUTOR : TREIA

” În urmă cu câţiva ani, în preajma sfintelor zile de Paşti, mă plângeam, pe email, prietenei mele Andrea că mă simt singură, tristă, izolată parcă de ceilalţi oameni. Şi mă întrebam, retoric, unde este oare Eul superior, partea spirituală şi eternă din fiecare om, că eu nu îi mai simţeam atingerea în suflet. Într-un cuvânt, îi spuneam că mă simt “nimeni”. Eram pe atunci după o perioadă mai dificilă din viaţa mea, plină de încercări sufleteşti şi încă mă străduiam să mă adun. Prietena mea locuieşte în altă ţară şi m-a ajutat adesea cu sfaturile ei înţelepte şi pline de bunătate. Răspunsul Andreei nu a întarziat şi ştiu că, citindu-l, m-am simţit plină de uimire, bucurie şi recunostinţă şi am avut revelaţia înţelepciunii ascunsă în obiceiul spargerii oului de Paşti.

De atunci, în fiecare an de Paşti, ciocnind oul roşu cu oamenii iubiţi, îmi amintesc de cuvintele Andreei. Aşa că m-am gândit să împărtăşesc cu voi, dragi cititori constanţi sau aleatori ai blogului meu, scrisoarea atât de frumoasă a prietenei mele.

Christos a inviat !

Bună Delia,

Păi ştiu şi eu unde e Eul tău superior? O fi şi el acolo afară dând târcoale, stând la coadă şi bătând la uşă, aşteptând ca tu să descui lacătele şi să-i deschizi uşa…

Deci ce ţi-a arătat experienţa asta ? Erai înconjurată de oameni, oameni care erau cu tine, care te iubesc, care ţin la tine, cărora le eşti dragă şi cărora le pasă de tine şi de ce se întâmplă cu tine. Da, aşa suntem noi oamenii, suntem oameni obişnuiţi, nişte ‘nimeni’, imperfecţi, neterminaţi, ‘nimicuri’, şi ne iubim între noi aşa cum suntem. Asta este frumuseţea vieţii, frumuseţea şi măreţia iubirii. Nu suntem Eminescu să visăm la cai verzi pe pereţi şi să iubim himere care n-au nicio legătură cu realitatea, cu Veronica Micle cea în carne şi oase şi cu sufletul ei propriu. Nu. Noi iubim oameni reali, aşa cum sunt ei. Ca să nu mai spun de Dumnezeu care ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem….

Ce spunea apostolul Pavel? “Daca iubire nu am nimic nu sunt.” Ce e ‘nimic’? E un zero, un gol. Dar dacă îmi deschid sufletul şi-i las pe ceilalţi să intre în sufletul meu, sufletul se umple de iubire, cuprind lumea în sufletul meu şi devin ‘plin’. Dumnezeu e iubire şi Dumnezeu e totul – pentru că întreaga lume este în sufletul său.

Dar, ‘dragoste cu forţa nu se poate’. Dacă ne închidem în noi inşine şi ne băgăm în carapace, nimeni nu poate pătrunde în sufletul nostru – rămânem goi. Ceilalţi pot să cioc ! cioc ! la uşă cât vor ca degeaba, nimeni nu le deschide uşa, căci numai eu pot sa le deschid, să-i las să intre în sufletul meu, să-i las să mă iubească.

Ce a facut Lucifer ? Şi-a refuzat iubirea lui Dumnezeu şi s-a închis în el însuşi. Şi prin Lucifer ne-am închis şi noi în noi inşine. Am devenit o individualitate, ‘un ou’ închis în coajă (corpul fizic). Eul este un gol, o gaură în timp. Dar Christos ce a făcut ? A venit şi a spart oul şi a lăsat iubirea să intre, să curgă şi să ne umple. Eul superior este întreaga lume inclusă în noi – este sufletul nostru plin de toţi ceilalţi.

Vine Paştele, măi Deliuţo. A venit timpul să-ţi iei inima în dinţi şi să spargi oul, să-i laşi pe cei care te iubesc să intre în sufletul tău. Lasă frica deoparte, căci nu ai de ce să-ţi fie frică – oamenii te iubesc aşa cum eşti – dacă îi laşi să te iubească…

Ce ne spune taina răului ? Nimic nu este în mod absolut ‘bun’ sau ‘rău’. Un lucru în sine nu este nici bun, nici rău. El devine bun sau rău în funcţie de timpul, locul şi modul în care îl folosim. Egoismul este ‘rău’ atâta timp cât ne închidem sufletul şi nu lăsăm pe nimeni să intre acolo. Dar fără egoism nu am putea iubi niciodată. Căci iubirea ce înseamnă ? Înseamnă de fapt un egoism şi mai mare – nu numai să fim noi înşine în propriul suflet dar să îi luăm şi pe ceilalţi în noi inşine. Însă atunci când deschidem porţile şi îi lăsăm pe ceilalţi să intre în sufletul nostru egoismul devine iubire – şi aşa este mântuit Lucifer.

Cioc ! cioc ! adică Cu drag,

Andrea “

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

” NU CONTEAZA “

AUTOR : ANDRES

” Nimic nu conteaza in afara de zambetul tau. Nimic nu conteaza in afara de melodia pe care o asculti in dimineata asta la cafea sau in seara asta la cina… stii… nu e o cina oarecare, e acea cina, acea seara. Si scriu aiurea, tare aiurea. Scriu despre tine. Am senzatia ca stiu despre ce vorbesc, dar habar nu am. Asa suntem noi astia care scriem, avem impresia ca stim. Dar nu, scriem despre ceea ce ne imaginam. Scriem despre noi si dam senzatia ca scriem despre tine. Scriem despre ce ne-am dori sa se intample, inventam lumi paralele si fantezii rupte din stele, dar de fapt vorbim despre dorintele noastre mici si lipsite de sens… Si sunt atat de lipsite de sens incat ti le daruim tie sa le faci mari, sa le visezi frumos si poate ca intr-o zi vor fi povesti nemuritoare asezate in poezii sau carti cu pagini multe si cuvinte mari. Poate…

Nu conteaza cine sunt eu, nu conteaza cine esti tu, cine suntem noi. Conteaza zambetele noastre si iubirea fara margini pentru tot si toate. Iubirea mea pentru tine, iubirea ta pentru tot. Este frumos. Stelele sunt frumoase si iubindu-le poate le aducem mai aproape de pamant, mai aproape de povesti si de noi. Stelele sunt vise si noi suntem dorinte. Dorinte visate si soptite in noapte. Nu conteaza…”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

” PRAJITURA CU VISINE “

AUTOR : DUNIA

” Destule bune si foarte bune, sa ne tina o viata. Sa ne meritam valsul la care visam. Sa ne aseze ochii in aceeasi privire. Adunate fara filosofia lui “a sti”. Ce va fi. Cat ne vom sui calare pe aceleasi vise.

Imi aduc aminte cum ne-am rostogolit mintile in ape reci si le-am facut sa fiarba. M-ai descoperit cu o linie de rimel pe fata, dansam cu sufletul pe mese, din placere. M-ai luat acasa si mi-ai spus ca faci orice pentru mine.

Mi-am asezat capul in mainile tale si ti-am zis ce stiu sa fac. Sa rad, sa spal si sa gatesc sentimentele, sa curat amintirile, mai stiu sa adun tensiunea in vorbe transparente si sa  sucesc gatul cuvintelor, uneori chiar sa le ascut, dar cred ca asta ti-a placut la mine.

Nu m-ai vrut niciodata domoala, femeia val-vartej iti face aer cu visele ei adunate-n evantai si iti sterge fruntea, ochii, gura, in ordinea asta si nu altfel. Intai e fruntea pentru ca acolo iti vad intunecarile, apoi ochii pentru ca sunt ochi de om bun, apoi gura cea pe care am vazut-o si in alta viata, ma striga pe nume de alint, inteles de noi.
Suntem o sarbatoare, un triumf al gesturilor imbratisate. Si ca sa pastram echilibrul de zi cu zi cred ca acum suntem ca un joc de carti, uneori sunt maini la care mergem si maini la care zicem pas, depinde cum suntem asezati la masa, depinde cine face cartile si nu in mod necesar de ce ne-a dat soarta.

M-ai educat sa fiu cinstita si sa nu cred in noroc, mi-ai spus statistic ce sanse sunt. Esti un matematician incurcat cu o carte citita de la sfarsit la inceput. M-am format fara intriga.

Apoi imi place de mor gustul tau mentolat de adrenalina, te tin pe limba si amortesc de placere. Ma racoreste iubirea ta negresita. 

Nu-ti fie frica. Acum am o arma cu care ripostez in fata decadentei, ca o rugaciune spusa in timpul cutremurului. Nimic nu imi poate face rau, esti pazitorul si omul simplu de care am nevoie.
 Pot sa iti desenez chipul sa  iti simt pielea, sa iti port ranile si atunci cand ma dezbrac sa le vad pe corpul  meu, sa le mangai  si sa iti jur ca nu ai sa mai suferi niciodata.

Ti-am spus cata dragoste se pune  in prajitura cu visine? “

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 ” GÂNDURI PRIN PLOAIE “

AUTOR : PSIPSINA

îmi imaginez adesea că ştiu cine eşti. că îmi eşti. că nu te caut, pentru că eşti atât de aproape încât orice s-ar îmtâmpla şi oriunde aş fi, eşti aici. dar atunci când deschid ochii sub umbrela prea mare, întotdeauna prea mare pentru umerii mei mici, simt aproape acut şi aproape dureros absenţa ta, chiar dacă, de fapt, nu ne-am întâlnit niciodată. trupurile noastre nu s-au atins, mâna ta caldă şi mare nu mi-a cuprins spatele protector, pasul meu mărunt nu l-a aşteptat pe al tău. numai gândurile. ştii? numai gândurile.
îţi aminteşti? îmi povesteai imagini pe care numai ochii tăi puteau să le vadă. te ştiam departe, în lumi unde eu nu voi ajunge vreodată, la un pas de sălbăticiuni, de războaie şi de foamete, de lux, de opulenţă şi de minunăţii, amestecate toate, caleidoscop puţin nefiresc şi îţi purtam de grijă în vreme ce îmi legai genele cu cuvintele tale despre locuri impresionante. tu mă chemai într-o poveste, mereu alta şi eu veneam. desculţă veneam, ca să simt mai tare căldura pietrelor ce se rostogoleau în contur de covor.
iar când eu te chemam, printre cuvintele mele ca nişte mărgele risipite, aş fi vrut să te văd cum râdeai. te simţeam din cuvântul tău înflorind în râs şi tânjeam să te aud, departele meu, pentru că râdeai aşa cum o fac caii liberi prin stepele întinse, purtând în coamă libertatea şi vântul. şi mă temeam că mi-s cuvintele prea sărace. şi nu aveam curaj să te rog: râzi pentru mine puţin, astăzi să râzi pentru mine.
apoi am plecat amândoi, aşa simt, că parcă nu ne mai eram aproape. nu mai ştiu care dintre noi s-a îndrăgostit nebuneşte, dar vreau să cred că tu. îmi povesteai despre ea: coapsele ei foşnitoare, pielea ca mătasea în vânt, buzele roşii şi răsfrânte. şi îmi venea să îţi strig că de ai lua primul avion, primul vapor, primul stol de cocori, m-ai putea găsi la o fereastră, cu buzele pline şi roşii, foşnind a dragoste ce nu mai vine, a dor şi a noapte. dar tăceam privind înspre tine prin ploaie. la fereastra pe care o zidisem pentru tine în gând, ca fiind ochiul camerei tale, şedeam în ploaie sub o umbrelă. nu strigam, nu cântam, nu te chemam. şi nici nu aşteptam nimic.

mult mai târziu, pe când anii trecuseră peste noi, pe când schimbaserăm deja fiecare laptopul, prefixul anilor şi numărul de la telefonul mobil, era parcă tot o zi cu ploaie când mi-ai spus că adori un film al cărui titlu nu îl mai ştiu, dar pe care îl văzusem şi eu. şi ne-am jucat atunci de-a cinematograful şi de-a privitul aceluiaşi film, împreună, cu un mare bol de floricele, imaginar bol, între noi. şi te priveam, cum te mai priveam, fremătând ca o coardă de vioară pentru că fiecare floricică de porumb era unul dintre gândurile mele, cele peste care trecuseră atâtea şi atâtea ploi, aşteptându-te.

mă opresc din scris şi mă ridic câteva clipe din faţa laptopului să privesc la fereastră ploaia. miroase a pământ mustind şi a frunză în care clorofila zvâcneşte. a sevă. a frunzele moarte demult şi în care se reînnoadă promisiune din firul vieţii. şi din toate amintirile mele, din inima mea toată, astăzi miroase a tine.  fără să ştiu prea bine ce fac, apuc umbrela pe care o ştiu deja un accesoriu inutil şi incomod şi ies în stradă. cu tălpile goale trec prin bălţi fără să le simt şi visez că ajung la tine.

cum îţi spuneam, uneori îmi imaginez că ştiu cine eşti. te privesc de sub marginile prea mari ale umbrelei.

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..