Nu știu cum e la alții, dar eu nu simt foarte des nevoia de a revizita episoade din trecut. Și totuși uneori mi se întâmplă. Iar atunci, fără de tăgadă mă îndrept spre momentele fericite ale vieții mele ce le-am încapsulat în învelișuri neperisabile și le-am depozitat în memoria mea de lungă durată. Se mai impune, cred eu, o precizare. Ceea ce am trăit trist, neplăcut și-a estompat în timp semnificația emoțională, s-a vindecat, astfel încât astăzi mă pot referi la orice secvență a vieții mele fără s-o resimt ca fiind prezent dureroasă.

Și mai ceva. Mă voi referi strict la clipele mele de fericire și nu ale celor dragi mie, chiar dacă la momentul respectiv m-am bucurat alături de ei de un anume ceva. Nu-mi permit să devoalez ceva ce nu-mi aparține. Această postare va fi deci un concentrat de egoism, cu un singur personaj principal – adică eu ( emoticon din acela ce se hlizezște aici ), ceilalți apărând în plan secundar și cumva indirect, vinovați de fericirea mea sau doar martori ai ei. Presupun că e de la sine înțeles că nu am cum să cuprind în câteva rânduri acele mici frânturi de fericire, de stare de bine, de zâmbet din motive justificate, necunoscute ori aiuristice. Dintr-un tot voi alege câteva felii și asta aleatoriu, necronologic și nu în ordinea importanței lor.

Să înceapă spectacolul. Zâmbet.

Din trecutul meu apropiat aș revizita….

Ziua în care m-am căsătorit, momentul acela în care am spus da. Atunci am fost cumplit de fericită, pe de-o parte datorită contextului ce te îmbia la fericire cât și surprizei ce mi-au făcut-o câteva colege dragi aducându-i acolo pe fetița ce-o iubeam și pe frățiorul ei.

Dimineața în care am plecat în luna de miere, adică în săptămâna cu pricina. Matinală fiind am reușit să mă autodepășesc și să mă trezesc la o oră la care chiar și găinile dormeau. Toate pozele ce le am făcute la rezervația de zimbri, la Densuș și la o parte din Sarmisegetuza mă arată într-o ipostază hlizitoare și contagios țopăitoare. Singurii pe care n-am reușit să-i molipsesc cu fericirea mea au fost zimbrii ce mi-au părut defintiv deprimați, necatidicsind să vină să-mi mănânce din palmă.

Ziua în care am divorțat, în care m-am eliberat complet, în care am reușit să iert și să nu mai am regrete. Mi-a venit la propriu să fug prin iarbă și să mă tăvălesc prin ea, noroc cu betoanele din jurul blocului ce mi-au mai înfrânat elanul.

Atunci când un om bun mi-a întins mâna lui și m-a ajutat necondiționat să mă ridic din băltoaca în care îmi plângeam de milă și de unde priveam încruntată spre lume. Nu-mi pot imagina ce s-ar fi întâmplat dacă Providența nu mi l-ar fi scos în cale. Dar știu ce s-a întâmplat pentru că mi-a ieșit în drum. Zâmbet aici.

Ziua în care am revenit acasă, plecată fiind brambura pe câmpii. Perioada de brambureală a fost cea mai nefericită perioadă a vieții mele, nicicând nu m-am simțit mai singură și mai în pericol de a mă pierde pe mine însămi. Mi-e imposibil să descriu starea de bine ce-am avut-o când am intrat în casă, acasă la mine, cu mine.

Atunci când cineva mi-a trimis ceva în care erau o parte din poveștile de pe blogul meu vechi. Scrise frumos într-un album.

Atunci când l-am primit pe Micul Prinț, să-l am cu mine mereu agățat la chei.

Ziua în care am deschis un pachet și în el era incredibil de  multă ciocolată. Și toată a mea. Plus mai ceva frumos. Zâmbet.

Secunda în care am realizat cât de mult îl iubesc pe Omuleț. Iubirea asta despre care vorbesc e un cuvânt slab, e doar o felie din ce simt pentru el – cel mai fericit, cel mai dulce, cel mai special copil al lumii.

Clipele petrecute cu Rubire. Iubire- Rubire era un joc al ei, așa mă striga, așa se alinta atunci când avea poftă de tandrețe din aceea maternă sau când vroia ceva.

Atunci când am văzut marea.

Atunci când supărată fiind cineva mi-a zis referindu-se la omul ce-mi produsese supărarea: Spune-i lui Lăbuș ăla că dacă îl prind îl bat de-i sună apa în cap. Am râs atât de mult de comicul exprimării încât aproape am uitat de ce eram supărată.

De fiecare dată când m-am îndrăgostit.

De fiecare dată când am simțit un prieten bucurându-se pentru bucuriile mele ori fiindu-mi aproape în vreo cotitură.

Atunci când un pui mic cu ochi albaștri a plecat acasă la mama și la tata și n-am mai fost singur pe lume. Azi, când m-am întâlnit întâmplător cu puiul mic și a fugit la mine în brațe spunându-mi te besc.

Cât privește viitorul… păi aici e simplu. Habar n-am ce-o să-mi rezerve el. Sper eu întâmplări blânde de viață, alegeri înțelepte și întâlniri ce să-mi permită echilibrări de situații. Iar într-un final sper ca plecând din iadul ăsta de pe pământ să ajung direct în rai. Acuma, nu știu ce își imaginează fiecare prin rai, dar știu că pentru mine e un loc liniștit și senin în care eu voi pluti ca o bulă, ca un atom, ca o particulă perfectă. Și nu, acolo nu m-aș îndopa toată ziua cu ambrozie și nectar. Ci eventual aș sta la un pahar de vorbă imaterială cu toți oamenii ce mi-au adus clipe de fericire în viața de pe pământ. Și le-aș mulțumi. Zâmbet.

..

Leapșa merge mai departe spre… Conviețuire, Cer Senin, D’ale Sabinei, Freestar, Dunia, Cita - vreți ? Mai vrea cineva ?

Sunt la jumătate de metru de ei. Nu se cade să mă uit gură cască. Și atunci o fac într-un fel discret, fără să-mi scape nimic. De ce mă uit ? E simplu. Îmi plac oamenii fericiți. Sunt avidă de oameni fericiți. Iar în astfel de clipe nu mă interesează definiția ce-o dau ei fericirii. Sunt fericiți și asta e destul.

Ei sunt doi oameni ce se iubesc. Nu au la îndemână cuvintele, sunt înaintea lor. Sau dincolo de ele. Asta nu știrbește cu nimic frumusețea clipei. El își mișcă buzele cumva și pot citi cu ușurință acel te iubesc. Ea surâde. E ca un vlăstar, ca un mugure ce acum a pocnit și se întinde spre viață cu toată forța. Și eu te iubesc, citesc pe buzele ei. Necuvintele lor și liniștea cea plină. Însoțite de acele semne ce sunt sigură că vin în completarea a ceea ce tocmai și-au spus.

Poate ți se pare îmi șoptește un gând. Poate că tocmai se ceartă acum și tot ce crezi tu că vezi nu e altceva decât o proiecție, o dorință personală, un produs al imaginației tale prea bogate uneori. Nu mă înșel, răspund eu gândului. Sunt sigură, foarte sigură că asta și-au spus. Eh, nu se lasă gândul. De parcă ai știi să decodifici limbajul celor care natura nu le-a dat nici auz, nici vorbire. Știu, știu, știu, nu mă îndoiesc de asta. Sunt sigură că și-au spus că se iubesc. Gândul neîncrezător pleacă singur.

El se apleacă și o sărută pe frunte. Ridicându-i puțin căciulița roz. Își freacă nasul de al ei și ea chicotește. Adică așa cred. De fapt sunt sigură că ea a chicotit.

Dinainte de cuvinte există un limbaj al necuvintelor, al trupului, al micilor gesturi – universale parcă pentru noi toți cei închiși în trup de om. Și dincolo de cuvintele acestea ale noastre e același adevăr. Oare de ce s-au mai inventat cuvintele ? Ca să confirme ceea ce tocmai ne spunem prin gesturi ? Să intre în contradicție cu ceea ce facem, căci vorba fără faptă e goală ? Dacă n-ar fi apărut cuvintele ne-am mai fi mințit unii pe alții ?

Ea se alintă. Îl provoacă. El intră în jocul ei. Au trecut în alt registru. Nu sunt indecenți, dar îmi întorc privirea. E un moment doar al lor. Zâmbesc.

…

Dinainte de cuvinte și dincolo de ele sunt necuvintele. Sau singurătatea și însingurarea căci și acestea sunt posibilități la fel de viabile ca oricare altele. Depinde. De ceea ce ești, de omul de lângă tine.

Dinainte de cuvinte și dincolo de ele suntem fiecare din noi. Chiar și atunci când suntem altfel decât majoritatea. Iubirea n-are nici o legătură cu acest alt fel de a fi.

…

Cad fulgi albi. Pufoși. Se fugăresc unii pe alții. Te pomeni că și fulgi aceștia s-or iubi, îmi șoptește un gând șugubăț. Și merg pe stradă și zâmbesc. Dinainte de cuvinte, dincolo de ele sunt toate iubirile noastre. La fel, despărțirile. Până să se transforme în cuvânt, e starea. E emoția, e gândul ce fie te apropie de un om, fie te îndepărtează.

…

Sunt acasă. Am cu mine imaginea lor, doi tineri lipsiți de auz, lipsiți de darul vorbirii. Doi oameni ce se iubesc vorbindu-și în felul lor prin necuvinte, prin gesturi, prin priviri. Parte din frumusețea lumii dinainte de cuvinte și dincolo de ele. Frunzăresc blogurile ce le am în listă. Găsesc la ODLM un clip superb. Ia te uită, îmi spun, deci oamenii se pot iubi și fără cuvinte. Dinainte de ele. Dincolo de ele. Prin ele.

…

Alb. Și liniște. Chilia mică. Modestă. Suficientă.

Se ridică  din patul îngust îndreptându-se spre ferestre. Le deschise larg. Spre soare, spre lume. Undeva departe, linia orizontului se juca de-a v-ați ascunselea cu crestele munților.

Camera de baie era la fel de mică. Fără nimic luxos, cu toate cele necesare. Turnă apa rece pe ea fără să tresară. Săpun din acela simplu cu miros curat de flori, de iarbă. Săpun ce-i spăla mizeria. Mâna trecută prin părul ce începuse să-i crească. Cămașa albă, sucna la fel. Basmaua legată la spate și trasă bine pe frunte. De sub care luceau ochii ce acum și știa vii. Ochii ce odată, demult tare, parcă în altă viață, erau să moară.

În curte, părintele săpa. Se trezise ca în fiecare dimineață devreme tare. Îi luă sapa din mână privindu-l cu un fel de duioșie. Mâinile lui bătrâne, mâini mirosind a tămâie. Mâini muncite, mâini tremurând, mâini calde. El zâmbi. Ce faci fata mea ? Deja ți-ai deschis ochii ? I-am deschis părinte, i-am deschis. Și nu de acuma. Ci mai de demult. Ea văzu în privirea lui că n-a uitat.

…

Așa cum nici ea nu uitase. Ziua în care o fată, rasă în cap, cu ochii hăituiți, murdară, obosită, bătuse la poartă. Și el o îmbiase înăuntru. Și apoi o ajutase să se nască iar. Zi de zi, într-o muncă titanică. Între deznădejde și speranță. Între agonie și extaz. Între viață și moarte. Ca toți cei veniți la el. Părinte, îi spusese ea într-o zi, dar ce ai tu aici parcă e un sanatoriu. O casă pentru nebunii izgoniți din Valea Plângerii. El se uitase la ea atunci așa într-un fel blând, atât de blând încât îi veni să plângă. Și poate că și plânsese. Nu mai știa nici ea a câta oară plânge, căci doar primele lacrimi trecuseră mai greu de rezistențele ei. Da, e o casă, ai dreptate. Pentru cei ce s-au exilat singuri din Valea Plângerii. Părinte, dar ce știi tu cum e în Valea acesta… Știu ! Și cuvântul lui se rostogoli bolovănos. Știu, repetă el. Tu unde crezi copilă că am trăit eu ? Acolo în lume. Între oameni. În Valea Plângerii.

Probabil acela fusese momentul. Clipa în care tot ce adunase în ea era pregătit pentru a se revărsa în afară. Curățându-se astfel. Părinte…. Au mușcat din mine ca niște fiare…. El își îndreptă atunci umerii și  ea se gândi că trebuie să aibă vreo sută de ani. Ani în care cunoscuse tot ceea ce era omenesc. Ani în are simțise tot ceea ce poate face rău un om. Și ea putu atunci să vadă. Cicatricile lui. Urmele ce le purta. Semnele ce-i brăzdau întreg corpul. Ce i le lăsaseră semenii lui. Și care nu-l îngenunchiaseră. Stătea demn și privea spre ea. Zâmbind cumva. A înțelegere. Într-o zi ai să afli că acolo trebuie să trăiești. Printre oameni. Nu departe de ei. Ci acolo. În Valea Plângerii. Acolo ? întrebă ea și vocea îi sună parcă strangulată. Acolo ? Acolo unde oamenii nu pregetă să se înjunghie pe la spate ? Acolo unde minciuna, ipocrizia, invidia, nerecunoștiința, indiferența, aruncatul cu pietre, iresponsabilitatea sunt ridicate la rang de calități ? Și ea știu privindu-l la rându-i, că da, acolo trebuia să trăiască. Oamenii nu sunt doar așa, îi spuse el într-un târziu. Fiecare este așa cum alege să fie. Fiecare este așa cum își asumă să fie. Fiecare în felul lui…Iar unii se pot ridica deasupra condiției lor. Fără s-o nege, fără să se bălăcească în ea, dorindu-și să privească în sus și chiar reușind. Fără pic de orgoliu. Acesta n-aduce nimica bun. Când te consideri mai presus de cineva, când îl disprețuiești fie și în gând, bați pasul pe loc. Copilă… acceptă ideea că oamenii sunt cum sunt. Și caută-i pe cei ce s-au trezit din ignoranță. Deși… probabil că te vor găsi ei. Vă veți găsi unii pe alții. Și nu uita, lucrează-ți  precum olarul lutul, ceea ce ai ales. Adică binele din tine. Căci nimeni închis în trup de om nu are doar rău sau doar bine.

Și dacă n-am să pot ? Dacă n-am să vreau ? Dacă am să aleg să rămân aici ? Dacă n-am să mai plec niciodată jos în Vale ? Spune Părinte, ce zici de asta ? Rămân aici. Rămân la dumneata acasă. Bătrânul surâse. Poți rămâne aici până când ai să consideri că ești pregătită să te duci înapoi. Înapoi între oameni. Dar nu e încă timpul să rămâi de tot acasă. Vei putea face asta abia după ce vei trăi tot ce e de trăit în Vale.

….

Curseseră anotimpuri. Și o dată cu ele, lecții. Fiecare în ritmul lui. Ea sesizase doar că parcă s-a mai împuținat rândul nebunilor nebuni. Așa le zicea celor ce erau ca ea, colegi în suferință. Coborâseră în vale. Mai rămăsese doar ea.

…

Era într-o dimineață. Luminoasă și curată. Cu aer de munte primenit, cu murmur de viață simplă. Părinte, ți-am cam dat de lucru, îi spuse ea ca un copil ghiduș. El îi zâmbi cald. Era timpul. Mergi acuma copilă, mergi și fii bine. Viața te așteaptă. Lumea toată te așteaptă. Înaintea lor se întindea Valea. Cu forfota ei, cu plânsu-i inerent. Cu bucuriile ei. Se priviră în ochi așa cum se privesc doi oameni ce nu mai au secrete unul față de altul. Ca doi oameni egali și perfect treji. Și cum stătea el scăldat în razele soarelui ea gândi că parcă nici nu e așa bătrân. Sau poate ce vedea ea era spiritul lui. Liber și de neînfrânt. Așa cum devenise și ea, datorită lui. Îi sărută mâinile. Mâini calde, mâini bune, mâini plămăditoare, mâini vindecătoare.

Coborî. În jos. În Valea Plângerii. Acolo unde era viața. Și luă cu ea imaginea lui petrecând-o cu privirea. Știa că avea să-i vegheze drumul. Știa că avea să stea acolo până ce ea se va fi transformat într-un punct mic, aproape invizibil. Semn că a ajuns în Vale. Semn că a luat viața în piept. Semn că inima continua să-i bată în piept. Vie.

P.S. Lup Alb, multumesc pentru fotografie. Se potriveste de minune cu ce am scris.

Nu pentru că m-aș fi izolat în vreo atitudine glaciară și de neînțeles pentru muritorii de rând. Nu pentru că ar fi vorba despre vreo acceptare doar la nivel de formă, în detrimentul fondului. Ci pentru că așa au curs lucrurile si eu o dată cu ele. Pentru că dincolo de pretenția omenească de a fi cel mai și mai, am aflat simțind pe propria piele cum este să nu mai ai această dorință. Am aflat cum e să simți că ai trecut dincolo de pragul în care în care visezi/ lupți/ te zbați, etc să fi punctul de început și cel din urmă al existenței cuiva. Am aflat. Și de aceea, așa firesc, pretenția s-a dizolvat. A rămas doar bucuria.

M-am oprit puțin din așezat litere. M-am oprit puțin pentru că i-am scris. I-am trimis ceea ce am numit eu îmbrățișarea de azi. Cu convingerea că îi va ajunge și îl va ajuta să se facă bine. Cu teama strânsă ca un ghem pentru că știu că e o perioadă grea pentru el. Cu bucuria că nu e singur. Că alături, îi sunt, așa mi-a zis, oameni buni.

Azi nu mai vreau să fiu singura  și cea mai cea existență din viața lor. Din viața prietenilor mei. Azi doar mă bucur că sunt și eu printre, că într-un fel fac parte din viața lor. Fără să fiu cea mai și mai bună prietenă. Sunt și asta e de ajuns. E tot.

A început de mult și nu de ieri, de azi. Dintr-un timp în care am înțeles că în fapt nu e vorba de nici o ierarhie. Că ceea ce e dăruit cuiva nu e luat de la mine privându-mă, ci e dintr-un preaplin. Și atunci iar mă bucur. Nu știu cum altfel să numesc ceea ce simt. Mă bucur că nici unul din prietenii mei nu e singur. Mă bucur că în viața lor există oameni buni. Oameni despre care știu sau nu știu mare lucru, oameni pe care îi cunosc sau poate nu. Dar asta nu are importanță. Mă întâlnesc cu ei. Ne întâlnim. Ca și cum am merge pe un pod comun. Unde te îndrepți tu omule ? l-am întrebat eu într-o zi pe necunoscutul ce se oprise să-și șteargă fruntea de sudoare. Era obosit, venise de departe și purta în spate o traistă cu merinde. S-a uitat la căldările pline ochi de apă ce le duceam precum desăgile pe umăr și apoi la mine. Și eu la el. Ne-am zâmbit unul altuia. Știind că pe porțiunea aceea de drum aveam aceeași destinație. Știind că dincolo de pod avea să ne aștepte, cu brațele deschise, omul – prieten. Bucuros de oaspeți ? aveam să întrebăm noi. Bucuros, bucuros, haideți în casă, avea să zică el.

Încă un moment de răgaz. A sunat telefonul. Vorbesc cu ea, prietena mea, apoi cu prietena ei devenită și prietena mea – lucru ce de altfel nu e deloc obligatoriu. Nu întotdeauna dacă A e paralel cu B și B cu C, rezultă automat că A ar fi paralel cu C. Uneori da, uneori nu și asta n-are nici cea mai mică relevanță. Râdem amândouă căci prietena noastră bombăne undeva în fundal. Și dincolo de râs e bucuria. Starea mea e de liniște plină. Prietena mea nu e singură și asta înseamnă mult. Nu știu sigur când am să pot ajunge fizic la ea și faptul că cealaltă  este prin zonă, este lângă, îmi dă un sentiment de confort interior imposibil de cuprins în cuvinte.

Și uite că da, nu mai vreau să fiu cea mai bună prietenă. Mi-e suficient că sunt prietena ei, prietena lui, prietena lor. Mă bucur că sunt. Mă bucur că ei îmi sunt. E bine așa, e de ajuns așa.

Cred că mai e important să precizez de la bun început că fiecare e liber să-și trateze fața și corpul așa cum crede de cuviință ( încă un zâmbet )

A, am început să scriu postarea aceasta cu multă vreme în urmă. Pe la jumătate, habar n-am de ce, m-am oprit. Mi-am reamintit ieri de ea citind interviul luat de Alina unei doamne medic ale cărei păreri îmi par de bun simț si care are, dacă e să mă întrebați pe mine, un păr roșu fabulos.

…

Oricine mă cunoaște în viața reală stie că-mi plac chestiile ce miros frumos.  Am mai spus-o și cu altă ocazie, senzorial funcționez preponderant în registrul olfactiv, cu siguranță ceva rămășite primitive de pe vremea când eram maimuță, probabil un cimpanzeu și mă lăsam alergată de Ivan, și el un cimpanezu, cochetând și lăsându-l să-mi cunoască sufletul meu ăla neprețuit, he, he, cum altfel decât prin amușinare ( zâmbet ). Asta înseamnă că la mine acasă, pe rafturi, în baie, în cameră, prin sertare, lângă pat, pot fi găsite tot soiul de cutiuțe din categoria celor ce promit frumusețe veșnică trupului în care am poposit în viața asta. Sunt un client aproape perfect al campaniilor de marketing si nu întotdeauna rezist impulsului de a nu achiziționa câte o prostioară. ( pe care o încep și apoi o las printr-un colț ). Totuși de cele mai multe ori, îmi revin pe ultima sută de metri și ținând în mână un anumit produs, după ce i-am studiat ingredientele mă gândesc dacă în mod real am nevoie de el sau e doar un moft.

Să revin la fața cu care mă hlizesc spre lume. Cred mult în curățarea feței, așa că de aici încep. Mă machiez foarte rar și totuși mă demachiez zilnic, moment în care realizez că am adunat pe față cel puțin o tonă de praf. Folosesc din belșug apă și demachiante ce se spală pentru că n-am răbdare cu cele ce seamănă cu o cremă. O dată pe săptămână și asta s-a transformat deja în ritual, “ mă aburesc “  adică fac un ceai de mușețel, albăstrele, gălbenele ori alte plante și stau cel puțin zece minute la aburi. Urmează etapa “ scărpinatului “ adică a gomajului cu te miri ce găsesc prin cămară. În general făină de mălai plus lămâie și miere, urmată de aplicații cu iaurt, fructe zdrobite sau măști din cutie. După etapele menționate, urmează cea a “ mâzgălitului” sau “ cremuitului “ . Acuma, oricât aș fi eu de credulă, știu că nu există creme magice care să șteargă efectul timpului. Dar îmi zic mie că măcar să am niște riduri îngrijite și atunci îmi întind pe față  te miri ce maglavais. Aici îmi manifest patriotismul și folosesc în general produse românești. În viziunea mea Ana Aslan chiar a fost o mare doamnă, iar ultimele inovații Gerovital sunt chiar interesante. La un moment dat am folosit o cremă naturală al cărui singur inconvenient a fost că nu s-a aborbit complet în piele și la soare te puteai uita, dar la mine ba, așa de tare îmi lucea fața, în rest numai de bine, am fost mulțumită de produs. Uneori mai dau iama și prin creme made în altă țară, n-aș putea preciza ceva anume pentru că nu sunt fan declarat al unui anumit brand, deși parcă, parcă produsele celor de la Yves Rocher sunt așa de drăgălașe.  Am o slăbiciune pentru apa termală și de câte ori prind ocazia mă pufăi cu ea și apoi aștept să văd rezultate miraculoase ( zâmbet ).  Nu știu ce să spun despre dermato-cosmetice pentru că nu le-am încercat, dar vorba aceea, în principiu așa, timp am berechet.

Dacă am terminat cu fața, înseamnă că e vremea să cobor mai jos. Nu știu dacă Dove chiar are o pătrime cremă hidratantă pe lângă altele, dar e mirosul meu favorit în materie de săpun și gel de duș.  În baza unui raționament simplu, totul începe cu apa și săpunul ( zâmbet ) că altfel cam degeaba îți torni pe tine chestii parfumate. Ar urma antiperspirantul, ideal e cel ce nu lasă dâre albe pe hainele închise la culoare. Nu am încercat încă un deodorant natural, din acela fără aluminiu și alte ciudățenii, dar vreau s-o fac cât de curând căci sunt curioasă tare. Despre cremele de corp, nu știu ce să zic, probabil că sunt utile, doar că pe mine entuziasmul mă ține fix trei zile. Timp în care sunt extrem de conștiincioasă și încep cu degetul mic de la picior pe care îl tratez generos cu cremă hidratantă terminanând cu urechile, apoi mă dezumflu și uit de cutia cu poțiune magică prin vreun colț. Desigur, glumesc în ce privește urechile, nu m-am gândit niciodată să mă dau cu cremă pe urechi, dar chiar așa, poate ar fi timpul să încerc ( zâmbet ).

Nu prea cred că parfumurile întră la capitolul cosmetice dar fiindcă predominant sunt o olfactivă, cum aș puta rata ocazia să pomenesc măcar puțin de ele ? Aici mi-e clar că gusturile nu se discută, fiecare din noi reverberăm la anumite arome. În ordinea importanței lor, sus de tot, bașca în vârf șade sigur pe el parfumul florilor de cireș. Cea mai senină, mai delicată,misterioasă, ireală aromă a lumii. Am regăsit acest miros în Fleurs de Cerisier.  Apoi, mai jos cu o treaptă ar fi I Love Love, un parfum jucăuș, distrat, efervescent. Tot la același nivel e parfumul florilor de liliac, cel al mimozei și cel al ceaiului verde. Acestea îmi plac la fel de mult pe cât îmi place lavanda. Și tare m-aș bucura dacă cineva ar inventa un parfum cu flori de mușețel – acestea îmi inspiră curățenie și simplitatea. N-am habar cum miros în realitate lotușii, dacă cineva știe îl rog să-mi dea de veste ( zâmbet ). Și tot pe lista de așteptare sunt niște parfumuri ce conțin doar ingrediente naturale, iar într-o zi o sa le încerc asta în cazul în care nu mor din cauza curiozității până atunci. Neaparat să nu uit de ceva ce mi-a plăcut mult, mie îmi aducea a miros de lăcrimioare, deși nu sunt sigură că erau chiar lăcrimioare, îi spunea Brillant Withe Diamonds.

Cugetam eu acuma așa… parcă e mai simplu uneori să fi bărbat. Jap – jap, îți rașchetezi barba,  dai cu o chestie de aia after, faci un duș, dai cu antiperspirant, eventual un strop de parfum și gata ! Că tot veni vorba, n-am nimica cu nimeni, dar, zău așa e tare comic să văd un bărbat că se îngrijeste mai mult decât mine. Iar când deja e concurs – cine stă mai mult în baie și toarnă pe el mai multe chestii parfumate, parcă ridic din sprâncene. Despre pensat și unghii făcute cu luciu, auch ( zâmbet ). Serios vorbind acuma, eu sunt mai primitivă și prefer varianta unui bărbat nu chiar cimpanzeu ca Ivan, dar nici precum un bibelou, nu de alta, dar m-aș teme că dacă strănut în preajma lui se sparge ( zâmbet din ăla năstrușnic ).

Cred că am plecat de la Ana și-am ajuns la Caiafa. Eh, se mai întâmplă. E bine totuși că vorbind despre cosmetice n-am ajuns la rețete de prăjituri.  Oricum, indiferent de ce creme folosesc ori ce parfumuri torn pe mine, am zile în care arăt bine și asta pentru că starea mea e interioară e bună, si am zile în care sunt complet pleoștită. Că e omenesc să fi și așa ( zâââmbet și gata acuma ).

Nu mai știa de când stătea așa. Se întorsese cumva pe spate, iar sus îi era cerul. Incredibil de albastru. Și brusc i se făcu dor de acasă. Dor alb ca zăpada ce-l ningea. Alb imaculat, alb perfect, alb complet.

Scârțâia omătul și el știu după pași, după călcătura hotărâtă, după vocea aprigă. Știu că e el. Camaradul lui. Mormăia în barbă, bombănea răsucind cuvintele ca pe foița de tutun. Uite și la ăsta ! Afară-i război și lui îi arde de stat în zăpadă !

Îl văzu cum se apleacă deasupra lui și zâmbi slab. Arțăgos ca întotdeauna. Aspru. De neînduplecat. Încruntat. În vârful degetelor ce-i căutau cu blândețe pulsul, îl simțea îngrijorat. Să te ia naiba ! Să nu îndrăznești să mori, ai auzit ?

Îi ieși iar vaietul acela ca o tânguire de clopot. Camaradul său îl ridicase pe umăr. Gâfâind din cauza efortului. Abia respirând din cauza aerului rece.  Auzi mă ? Să nu dea dracu să mori, clar ? Ajungem imediat și are să fie bine. Iar el  ca o păpușă de cârpă cu membrele inerte, bălăngăni din cap că da, a înțeles. Că da, nu avea să moară. Nu acum.

Și trecură amândoi prin apa plină de bucăți înghețate. El cu capul în jos, camaradul lui cărându-l în spate. Fără să scoată un sunet, atent pe unde calcă. În urma lor, dâra subțire de sânge. Urma ce în curând avea s-o acopere albul omătului.

…

În adăpost era cald. Era bine. Era sigur. Încercă să se întindă dar renunță. De undeva dintre omoplați, din nodul acela de mușchi și oase pleca durerea. Urcând în sus, prinzându-i toată fața.  Ești splendid prietene, îl tachină camardul său apropriindu-se de el cu un ulcior cu apă. Apă curată. Apă vie. Clar, în formă de zile mari, îi răspunse scuipând cumva cuvintele căci nu putea să le articuleze. Boboc, nu alta. Și surâse puțin.

Nu mai știa de trecuse o zi, o noapte sau mai multe. Între veghe și somn, între delir și luciditate, între febră și cuvinte șuierate dintr-un adânc ce își reașeza secvențele ultimei lui întâmplări de viață. Cuvinte alunecate dintr-un înalt ca un pisc de munte ce lăsa la vale avalanșe de gesturi meschine – mărunte – omenești păstrând sublimul. Între căldura sobei ce duduia și tăcerea înțelegătoare a camaradului său. Acceptase bucățelele de pâine pe care acesta le fărămițase cu grijă între degtele lui mari. Și laptele proaspăt muls de la capra pripășită prin curte. Pus în linguriță și strecurat între buzele-i arse. Și mierea adunată de prin faguri. Și fructele de cătină pisate, transformate în cea mai bună dulceață a lumii. Și coaja de salcie udată în apă fierbinte, devenită ceai pentru durerile lui. Cârpele ce-i înveleau rănile, oblojindu-le. Sub ele întremându-se. Vindecându-se pentru a putea termina ceea ce începuse.

Nu mai știa de trecuse jumătate de iarnă sau mai puțin. Dar știa sigur că în dimineața aceea, prima în care se ridicase din culcuș făcând primul pas, atunci auzise cânt de mierlă. Și acolo în curtea mică, cu capra behăindu-i printre picioare, se scăldase în raze palide de soare. De soare ce nu-l mai văzuse nu mai știa de când. De soare ce-l umplea și lumina. La fel ca zâmbetul camaradului său ce-l privea de pe prispă. Măi, măi să fie, mi se pare mie sau cineva a înviat ? Și el zâmbi la rându-i. Sosise timpul. Timpul să plece. Timpul să-l ajungă din urmă pe amicul ce-l lovise cu vâsla. Timpul să se uite în ochii acestuia și acolo să vadă ceea ce era de văzut. Timpul să își continue drumul. Să echilibreze lucrurile.

Pe curând, camarade ! Acesta își înclină ușor capul. Pe curând, prietene ! Aveau să se revadă atunci când avea să fie iar momentul. Într-un firesc dincolo de cuvinte. Își strânseră mâinile așa ca între bărbați. Între ei, litere puține, litere destule. Dumnezeu fie cu tine, îi spuse camaradul său ajutându-l să-și urce pe umăr bocceaua cu tot ce avea nevoie pentru drum. Și el surâse bland. Sigur că avea să fie cu el. Ca întotdeauna. Nelăsându-și niciodată copiii singuri. Nici măcar când aceștia se îndoiau. Atunci le trimitea oameni. Ca ei să creadă mai departe.

…

Cartea mă prinde.

Așa cum m-au prins și celelalte – Comisia Zurich, Copilul Dunării și Ardei Iuți.

Stilul Doinei e inconfundabil. Mustește de umor și luciditate. O analiză complexă a realității, un joc al cuvintelor pe care ea le stăpânește cu mână sigură. Nu sunt vorbe îngenunchiate și nici revoltate. Doina e un om mare ce radiografiază râzând și cu toată seriozitatea fațete ale vieții de zi cu zi. Scrisul ei e vertical, tonic, șugubăț, sobru, demn, determinat, bine gândit. E slalom curajos prin prezent ori trecut, salt îndrăzneț, adrenalină pură, umor de cea mai bună calitate sau dacă ar fi s-o citez, e pur și simplu proză afuristă. Întrerup puțin scrisul căci zâmbesc cu gura până la urechi. He, he îmi spun, deci proză afurisită. Bun atunci, așa să fie.  În capul meu cuvântul acesta afurisit se asociază cu ceva sălbatic în sensul cel mai bun al cuvântului. Iar cei care mă cunosc în adevăr știu că am o slăbiciune pentru tot ce e sălbatic, pentru tot ce e curajos, neînfricat, brav, cu spatele drept și privirea înainte. Cu spada băgată în teacă, dar privirea mereu vigilentă. Cu  vorba dreaptă și fapta la fel. Și cu blândețea aceea lăsată să scape uneori și doar pentru anumiți oameni ca un dar neprețuit.

Doina creionează portrete, schițează trăsături, suprinde caractere. Oamenii ei nu sunt cuprinși în ecuații ori formule misterioase așa cum poate te-ai aștepta din partea unei foste profesoare de matematică. Ei sunt cât se poate de reali. Aproape că-i poți vedea în carne și oase, aproape că le poți simți răsuflarea, dilemele, micimile ori culmile. Zâmbesc citindu-i un comentariu.” E frumos sa scrii romane “, îi spune un cititor. Și replica Doinei nu întârzie să apară. “ Sigur că e frumos, dar să vezi cum e să te întâlnești cu personajele pe stradă.”

Fie că râzi în hohote, fie că surâzi mai discret poveștile ei sunt o incursiune autentică în viața trăită până în prăsele. Un plonjon în viața reală plină de situații inedite, momente grele, cotituri sau cotidian senin ori înnorat. O privire înțelegătoare – căci Doina nu se erijează în judecător, ea își este suficientă ca observator al acelei vieții dezbrăcate de metafore și bine înfipte în realitate. Nu există loc de interpretări, dar este timp suficient pentru a-ți pune în funcțiune propria rațiune și a conștientiza lumea așa cum este ea. Nu lipsesc poveștile de dragoste fie că e pace ori vreme de război, întotdeauna amestecate cu un strop de umor :

“ Și acum să trecem la lucruri serioase ! Fetiță cuminte, ce să-ți aducă Santa Claus anul acesta ?

Un soț ! – veni răspunsul precipitat.

Hopa ! Cine-i victima ?

Te rog să reformulezi !

Pe cine trebuie să răpesc ca să ți-l pun sub brad ?

De ce vrei să strici momentul ? Căsătoria este un lucru serios și tu îl arunci în derizoriu ! Santa Claus trebuie să mă ia în serios !…

Sunt numai urechi !

Martin Broneck, vrei să fii soțul meu ?

Poate tatăl ! – zise Martin șugubăț. Dacă vrei te înfiez !

Te rog să fii puțin mai serios ! Mă zăpăcești ! Încerc să formulez o cerere în căsătorie și nu am nici un pic de experiență ! Mă intimidezi ! ” ( Dumnezeu era-n vacanță )

Descoperi o viziune sănătăoasă și simplă asupra vieții, un suflet jucăuș și plin de candoare chiar și atunci când lucrurile sunt spuse pe șleau:

“ Bunica ta a fost metresa piratului ?

Nu, au fost doar buni amici. De altfel s-au cunoscut la bătrânețe: le trecuse făina prin traistă !

N-am priceput !

Adică, amândoi își puseseră sculele-n pod ! “ ( Dumnezeu era-n vacanță )

Joaca Doinei printre cuvinte e una cât se poate de serioasă. Te hlizești apoi brusc primești un indiciu. O trimitere la trecut, la fapte menționate sau nu de manualele de istorie:

“ Mai mult de atât, dacii, considerând că moartea îi face nemuritori după învățătura lui Zamolxe, aveau un ritual precis al înmormântării, practicând incinerarea ca parte importantă a desprinderii sufletului de trup. O credință străveche a inițiaților zamolxieni spunea că , în cazul înmormântării simple, în pământ, sufletul rătăcește șapte ani în aproprierea trupului. Prin incinerare se realizează o desprindere imediată de trup și sufletul poate deveni nemuritor. Aceeași credință făcea ca rudele să se veselească la înmormântare… “ ( Dumnezeu era-n vacanță )

Ce mi-a plăcut mai mult și mai mult la scrisul Doinei ?

Umorul. Fără doar și poate, umorul. Umorul sănătos, cald, bun și necritic, umorul ce nu pleznește ci vindecă prin eliberare.

Și m-a atins în suflet simplitatea. Bucuria de a trăi, bucuria de a fi recunoscător existenței pentru cele mai mărunte lucruri. În felul acela blând de care vorbeam adineauri. În felul acela inocent în care doar un copil se mai poate bucura:

“ Ce înseamnă, de fapt, să fii fericit ?

Să miros o tufă de iasomie, să mă bucur de un gard invadat de Mâna Maicii Domnului, să ascult câtecul păsărelelor, să aștept rândunelele să se întoarcă primăvara la cuib… ” ( Dumnezeu era-n vacanță )

Si mai ceva. Nu ai cum să nu râzi, nu ai cum să nu zâmbești citind caracterizarea ce Doina și-o face:

” Despre mine n-am să scriu prea mult ca să nu-mi concurez propriile romane. Mai târziu, când romanele mele vor crea dependenţă, voi lansa, poate, şi un roman autobiografic.

Ştiu eu pe cineva care ar fi zis “Hm, autobiografic! Şi pe urmă?” Aşa că am început cu “şi pe urmă…”

Am făcut paraşutism, apoi pilotaj sportiv pe Zlin 726, am intrat la facultate fără meditaţii, m-am măritat din amor fulgerător cam într-o oră şi am o căsnicie minunată. Am fost o profă de mate eficientă şi iubită de copii, am lucrat în presă, am făcut două fete când medicii spuneau că n-am instalaţia completă, fac advertising, scriu mişto, citesc numai blogurile care-mi plac, am o frumuseţe, “cuore sportiva” şi şofez mult mai bine decât majoritatea bărbaţilor pe care-i cunosc.

Ar putea să intereseze pe cineva mai multe amănunte despre viaţa mea?

Dacă bagi o pisică în maşina de spălat automată şi să dai programul cel mai lung cu centrifugare pe turaţie maximă, ei bine, ai aflat şi cum decurge o zi din viaţa mea!

Detest mitocanii, proştii şi nebunii şi părerea lor îmi este indiferentă.

Acum vă invit la citit proză afurisită! “

( sursă : Doina Popescu Brăila – Despre mine )

…

Dumnezeu era-n vacanță… Poate. Dar chiar și așa prin oameni mi-a adus oameni frumoși. Oameni cărora le port recunoștința mea, oameni pe care îi admir, oameni cărora le mulțumesc.

Iar pentru Doina gratitudinea mea se îndreaptă către Tiberiu. Prin el am aflat-o.

Zâmbet.

Pentru că acum nu mai conta. Toate gândurile de altădată atât de încrâncenate, de contorsionate erau azi libere. Știa exact cum era ea. Atât doar că azi nu mai simțea nevoia să-i strige sub ferestre. Nu mai simțea nevoia s-o lovească cu pietre.

Pentru că azi n-o mai iubea. Punct după.

Pentru că ea făcuse parte din viața lui, un timp. Un timp măsurat în zile. Sau poate în ani. În anotimpuri. Pentru că un timp o iubise. Pentru că un timp se privise în ea, ca oglindă ce-l reflecta așa cum era. Cu înălțări, cu văi, cu prăpăstii. Pentru că îi trebuise ceva timp să realizeze că ceea ce începuse să-i reproșeze ei, nu erau altceva decât bucăți din el, felii ce nu și le putea accepta.

Pentru că azi era liber. O putea privi. Se putea privi în ea. Fără de tăgadă. Și nu se mai recunoștea. Pentru că pusese punct. Pentru că dincolo de punct, viața lui își urma cursul cu el la cârmă.

Începuse a-i scrie o scrisoare. Câteva cuvinte. Azi nu te mai iubesc. Nu te mai iubesc pentru că… Poate cândva ar fi înșirat zece motive pentru care nu o mai iubea. Sau o sută. Dar azi ele nu mai aveau importanță. Așa că șterse ultimele cuvinte. Pe foaia albă, cu litere rotunde și albastre mai scria doar azi nu te mai iubesc.

Deschise larg fereastra. Inspiră și apoi expiră adânc. O iubire ce a încetat să existe n-a fost niciodată iubire, spunea cineva. El nu credea așa. Fiecare iubire era cu timpul ei. Și pentru nimic în lume nu s-ar fi dezis de ceea ce trăise. Dacă ar fi făcut așa ar fi însemnat să-și conteste o parte din ființă. Pentru că datorită tuturor întâlnirilor de dinainte de toate punctele ce le pusese, devenise ceea ce era azi.

Se întoarse la masă. Rupse hârtia. Nu mai găsea nici un sens să scrie în litere un adevăr ce era evident. Un adevăr ce ea ar fi trebuit să-l simtă doar privindu-l. Ca atunci dimineață când îl așteptase pe scări, în fața ușii. O ridicase cu blândețe. Așa cum ar fi ridicat orice om pripășit în fața porții lui. O privise în ochi fără nici un reproș, fără nici o încrâncenare. Nu-l mai interesa insistența ei și nici ce credea despre el. Nu mai simțea nevoia să se explice în fața ei și nici să se justifice. Iar ceea ce făcea cu viața ei nu mai era problema lui, era o alegere ce-o privea strict pe ea și atât. Parcă și îi zâmbise cumva. Pentru că ea făcuse parte din viața lui. O iubise. Un timp. Câteva zile, câțiva ani, câteva anotimpuri. Îi dorise numai bine și își văzu de treaba lui.

Cineva ar fi putut spune că e un act de cruzime să spui cuiva că nu-l mai iubești. Că celălalt ar trebui să simtă, în virtutea a ceea ce-i legase cândva. Își asumase tăcerea și faptele ca fiind un fel de a spune. Azi nu te mai iubesc. Punct după. Azi nu te mai iubesc pentru că. Pentru că de fapt nu mai avea importanță.

Să spui sau să nu spui ? Să lași tăcerea și faptele să vorbească sau nu ? Ridică din umeri. Fiecare făcea cum credea. El alesese să-i vorbească prin tăcere. Și prin pașii ce nu-l mai îndreptau spre ea ci mergeau în altă direcție. Pentru că așa alesese el. Pentru că alegerile ei azi nu-l mai priveau.

Pentru că azi era liber. Îi venea să alerge pe un câmp așa ca un pui de câine, ca un pui de om, ca un pui de pasăre. Ca un om renăscut din propria cenușă. Și îi venea să chiuie. Să se tăvălească în iarbă. Să stea cu mâinile sub cap și să asculte vântul. Să vadă albastrul din cer și verdele din iarbă. Să se ridice și iar să alerge, să se rostogolească, să facă tumbe. Să strige cât îl ținea gura. Ecoul să-i răspundă, iar ploaia să-l spele.

Pentru că azi era fericit. Și senin. Și cu inima întreagă. Și plin de experiențele vieții lui. Pentru că transformase suferința inerentă unei despărțiri în lecție de viață. Pentru că azi era azi.

Pentru că viața lui continuase după ultimul punct pus. Se derulase așa cum alesese el. Pentru că era viu. Pentru că inima îi bătea tare în piept. Pentru că privea înainte cu palma streașină la ochi.

Zâmbi senin.

S-o ocolească ? Să treacă atent prin ea ? Să sară cu amândouă picioarele fix în mijlocul ei ?

Opțiuni. Posibilități. Alegeri.

Se zgâi puțin deasupra. Pe suprafața ei, ca o barcă fără vâsle plutea o frunză. Zări și două pietricele. Sau pietre, nu era sigur căci soarele ce-și trimitea razele îi deformau puțin percepția. În realitate ar fi putut fi o băltoacă destul de adâncă. Zâmbi. Cu o relativă precizie, băltoaca îi trimitea înapoi propria imagine. Ca o oglindă. Fugitiv se gândi că ar trebui să se bărbierească, dar cum reflecția nu era insuportabilă, puse gândul pe un raft de minte.

Ispita era prea mare. Se uită în stânga și dreapta. Strada dreaptă era pustie și luminoasă. Am să sar, își spuse cu tonul acela ce-l au copiii când se pregătesc să facă o poznă.

Își luă elan și plonjă fix în mijlocul băltoacei. Nu estimase deloc corect adâncimea. Era în apă până sub genunchi, bașca că se stropise tot. Îi curgea apă pe păr, pe față, pe barba nerasă, pe gene. Simți pe limbă câteva fire de nisip și le scuipă cu năduf. Își spuse că data viitoare când avea să facă o năzbâtie din asta fără să se gândească la consecințe n-ar fi fost deloc rău să țină gura închisă.

Se așeză pe o bordură. Își aprinse o țigară și trase cu sete. Un cățel apărut de nicăieri trecu pe lângă el. Se îndreptă spre băltoacă și după câteva secunde în care păru că gândește asupra posibilităților, alese s-o ocolească. Mda, uite un cățel conștient de acțiunile lui, râse el.

Băltoaca își revenise din zbuciumul săriturii lui și acum stătea impertubabilă. Asta până altcineva avea să sară în ea, curios și ignorând complet una din cele mai simple legi ale lumii. Nu era nimic misterios, nimic ilogic. Forța săriturii lui era egală cu forța apei din băltoacă ce-l stropise. Se întrebă retoric despre toate băltoacele din viața lui și după câtva timp se felicită singur. Sărise, era drept, dar măcar nu se tăvălise în ele. Eh, și dacă m-aș fi tăvălit, acuma nu aveam altceva ce să fac decât să suport consecințele faptelor mele.

Se uită spre cer. Nu avea nici o întrebare. Nici un reproș. Nici o neasumare. Nu-l obligase nimeni să sară în băltoacă. Surâse. Fusese doar alegerea lui. Experiența lui. Lecția lui.

…

Se ridică și își îndreptă spatele. I se făcu brusc dor. Dor de apă. De apa ce curge nesfârșit. De apa curată ce-i întorcea înapoi, fără nici un cusur, imaginea completă. De apa cu care se identifica perfect, contopindu-se și potențându-și reciproc forța. De apa cu care rezona până în cele mai mici vibrații. De apa apă. Apa ce hrănea, apa ce creștea.

Privi în larg, apoi puțin peste umăr. În urmă erau băltoacele în care sărise. Sau pe care le ocolise. Sau prin care pășise cu grijă. Întâmplările vieții lui. Și iar înainte. Se întindea incredibilă. Albastră, verde, cu luciri fără de ascunzișuri. Pregătită să-l curețe precum într-un ritual de purificare. Pregătită să-l primească ca întotdeauna. Și să curgă în drumul ei, umăr în umăr cu al lui.

Își smulse hainele de pe el și chiuind fugi spre ea. Plonjă în larg, despicând cu brațele valurile. Cea mai incredibilă senzație pură a lumii. Ca o întoarcere acasă. Ca un loc sigur și inocent. Ca o regăsire de sine. Înota cu ochii închiși căci știa deja drumul. Știa peștii, algele, coralii. Știa direcția. Își făcea loc prin valurile ei, îndepărtându-le sigur, cu grijă, delicat și atent. Iar ea îi răspundea plină de recunoștiință și în același firesc. Îi dăruia înapoi ceea ce îi oferise. Cu vibrații tandre și bune, cu cânt de delfini. Apa lui, oglinda lui.

Se întoarse pe spate. Acum plutea. Și ea îl susținea cu aceeași siguranță. Privi cerul. Era albastru. Iar el o parte din frumos. Era un tot. Era liber.

…

Iar asta mi-a inspirat curgerea apei. Zâmbet.

Și nu cred în învelișul gol, în forma șlefuită oricât de ispititoare ar fi ea. Nu cred în literele spuse ori scrise când acestea flutură fără hotar, fără rădăcini, pustiite de conținut, himere decolorate, Fete Morgana ce se topesc atunci când le atingi cu vârful degetelor.

Atăzi, aici, acum, în punctul în care sunt îmi permit să ridic din sprânceană și să simt, nu doar să-mi doresc, să visez și să plonjez în imaginar. Îl simt pe celălalt și vorbele lui. Sau tăcerea. Sau gesturile ori faptele ce transformă un soldat anonim într-un erou nemuritor prin iubirea ce-a dăruit-o atunci când și-a pus spada în teacă și-a îngenuchiat cu capul pe picioarele ei. Cu mâna ei odihnindu-se pe ceafa lui. Cu perdeaua trasă așa cum se cuvine atunci când doi oameni se iubesc. Fără exhibări exagerate, fără interiorizări periculoase.

Cred în cuvinte. Spuse atunci când e momentul potrivit. Clipa. Dăruite doar unui om. Unui om dintr-o sută de oameni. Unui om dintr-o mie. Unui om dintr-un milion sau șapte de oameni. Iar clipa aceasta o știu doar cei doi. Nu cred în rețete universale. Nu cred că există o doză optimă de te iubesc. Fiecare el plus ea egal ei își ajustează singuri porția.

Nu ( mai ) cred în declarațiile exagerate și întinse pe gard precum rufele la uscat. Ocazie pentru cei din jur pentru a constata cât de albe ori ba sunt cearceafurile, câte petice au apărut și cum de mai rezistă căci, of, nu-i așa ? tare mai par uzate. Sau dacă nu sunt uzate, sunt neasortate, căci cine a mai văzut să asortezi o față de pernă albastră cu una verde ?

Nu ( mai ) cred în declarațiile exagerate din banalul motiv că atunci când ești ocupat să te expui, să îți expui iubirea, ai mai puțin timp de dăruit celui iubit. Și parcă mă gândesc că e un timp în care încerci să te convingi singur, pe lângă că încerci să-i convingi pe ceilalți că ceea ce trăiești tu este nemaiîntâlnit și nemaipomenit.

Cred în necuvinte. Cred în gesturi mărunte. Cred în fapte simple, lipsite de spectaculos. Cred în firesc și atât.

Faptul că eu cred sau nu cred într-un anumit lucru nu schimbă cu nimic situația de fapt. Oricum nu e treaba mea cum se iubesc alții, iar faptul că eu sunt conjunctural un observator al firului de iarbă din curtea lor e doar un detaliu insignifiant. Zâmbet.

…

De câte ori am spus te iubesc ?  De multe ori ? De puține ?  Întotdeauna când am simțit ? Sau și când mi s-a părut, mi-am imaginat că așa este ? Am fost oare generoasă cu vorbele, am sufocat cu ele ? Sau dimpotrivă am fost oare reținută ? Adevărul este că habar nu am. Nu-mi mai amintesc foarte clar. Nu mă dezic de ceea ce am simțit, am scris sau am spus cândva, atât doar că nemaiavând statut de prezent, emoția e absentă și au rămas doar faptele în sine. Zâmbet. Așa cum nu-mi amintesc foarte bine dacă mi s-a spus des sau rar, adevăr sau minciună, spontan sau gândit îndelung, real sau smuls dintr-un imaginar balon de săpun, simțit sau manipulat, onest sau exercițiu de putere, simplu sau obsesie. Cum azi pot spune că am reușit exercițiul detașării fără a uita ceea ce am trăit, consider inutil un inventar al vorbelor ce mi s-au spus. Nu mai contează.  Ceea ce am trăit, am trăit. Ceea ce am iubit, am iubit. E un timp trecut pe care nu-l contest. Un timp ce l-am integrat in amintiri și punct. Iar dincolo de punct este prezentul meu. Adică ceea ce trăiesc azi, acum, aici. Ceea ce iubesc. Zâmbet.

Azi nu mai cred în vorba te iubesc pentru toată viața. Vorbă  ce desigur am spus-o și eu pe vremea când eram tânără, zburdalnică și neștiutoare. Îmi pare destul de nesigur să te avânți spre o eternitate ce n-ai de unde să știi ce-ți rezervă. Și nu din cauza vreunui meteorit ce ipotetic ar putea să cadă precum drobul de sare, ci din cauza construcției umane ce are tendința de-și da cu firma în cap adeseori. Asta pe lângă faptul că există întâmplări de viață ce îți dovedesc că părăsirea unei corăbii e cea mai bună opțiune ce-o poți face la un moment dat. Ai învățat tot ce-a fost de învățat din întâlnirea cu comandantul vasului. Urmează timpul plonjării în larg. Poate îți arunci ancora ceva mai încolo, poate te odihnești pe un mal, poate te îmbarci pe altă corabie, poate rămâi veșnic un înotătot solitar, cine să știe ce întâlniri de viață sunt după colț.

Cred  că  mai corect e să spun te iubesc azi, te iubesc atâta timp cât o să te iubesc. Și în tot acest timp cât te voi iubi, nu mă voi împărți nici măcar în gând altora. Iar dacă va fi să vină ziua în care iubirea mea se va dizolva, atunci voi pleca de lângă tine căci așa e onest. Și voi încerca să nu te rănesc prea tare cu reproșuri și vorbe de neiubire. Așa am zis, aleluia. M-a apucat așa un zâmbet acuma, nu prea sunt sigură de ce, dar e bine, îmi dă o stare bună. Mai trebuie doar să cuget dacă mai adaug niscaiva înflorituri la declarația mea sau o las așa în formă brută. Poate scriu un vers. Sau mai bine fac un tort. În formă de inimioară ? Ha, aș vrea eu dar puțin probabil c-o să iasă. Mai sigur construiesc un turnuleț din biscuiți, îi umplu cu budincă de fructe de pădure și scriu pe el ceva drăguț, asta dacă mai am budincă. Dacă nu mai am, nu-i bai, nu mai scriu nimic. Sau mai simplu ar fi un sendviș. Măzgălesc cu maioneză pe el te iubesc. Sau mai bine cu pastă de dinți pe oglindă ?  Un emoticon din acela ce se hlizește. Și totul cu cea mai mare seriozitate. Și profunzime. Dar joaca e joacă, și nu văd de ce nu s-ar juca oamenii chiar și atunci când își spun că se iubesc. Chiar și atunci când se târâsc printre mizeriile cotidiene, plătesc facturi sau cugetă la cumpărăturile săptămânale ori jocurile curat-murdare ale politicienilor actuali. Dar rămân demni și își trăiesc iubirea. Și-o asumă. În lumină. Mână în mână. Și uneori își mai vorbesc unul altuia de ceea ce simt. Prin cuvinte, prin necuvinte. Prin ce vor ei.

…

Cred în puterea necuvintelor mai mult decât în orice. Cred în clipa aceea în care o femeie și un bărbat se privesc. Și își spun așa prin tăcere din aceea plină tot ceea ce simt unul prin altul. Iar în acest firesc, urmează cuvintele. Cred în forța lor. Nimeni nu poate trăi fără cuvinte. Nimeni nu poate respira într-un univers complet mut. Și mai cred că oamenii trebuie să se asorteze în acest te iubesc.

Închei apoteotic așa spunându-mi că ce bine ar fi dacă, fiecare om ce va citi aceste rânduri ale mele va merge spre cel/ cea ce-l/ ce-o iubește. Și îi va căuta ochii. Și acolo va vedea dacă este sau nu iubire. Dacă nu mai este, păi în ăst caz cel mai înțelept îmi pare să-și vadă de drum. Îmi pare inutil să mai bați la uși închise. Îmi pare de bun simț să te retragi decent și să-ți vezi de treaba ta.

Unde rămăsesem ? A, la privire în privire. La inimă în inimă. Ce mai tura vura, iubirea se simte.

Și dacă este iubire, atunci se pot dărui toate necuvintele și cuvintele lumii. Sau o parte din ele. După cum poftește fiecare. E la liber și la alegere. Zâmbet.