Despre

Din habar n-am ce motive, am tot amânat scrisul pe această pagină. Nu că n-aș avea ce scrie despre mine ( emoticon zâmbet ).  Dar ca orice jurnal public, pe lângă evidenta exhibare a unor trăiri personale, ispita laudei de sine, e destul de mare deci, imaginea rezultată ar putea fi mai mult sau mai puțin apropiată, de cea reală. În mod evident, n-am să-mi sabotez singură imaginea și n-am să suflu o vorbă despre faptul că, în viața reală, uneori sunt insuportabil de încăpățânată, de cicălitoare, de anxioasă ( da, sunt genul ce-mi fac o mie de griji ), de  și de… ( iarăși emoticon zâmbet ).

În adevăr sunt și eu un om. Cu toate cele omenești. Cu dorința de a crește interior și de a depăsi cele mai puțin bune.

A, neaparat trebuie să scriu, în caz că n-a fost suficient de clar, că sunt subiectivă iar părerile exprimate pe acest blog îmi aparțin, fără nici o pretenție de a exprima vreun mare adevăr. Fiind casa mea, îmi rezerv dreptul de a modera comentariile în care sunt criticată excesiv și nu sunt ridicată suficient în slăvi ( zâmbet ). De asemenea, nu aprob comentariile ce nu respectă regula bunului simț.

Sunt binevenite absolut orice comentarii pertinente, cu sau fără legătură cu subiectul postării. Nimeni nu are obligația de a crede în aceleași lucruri ca și mine.De asemenea, sunt bine primite și tăcerile, înțeleg faptul de a citi, fără a simți nevoia întotdeauna de a și spune ceva.

Altceva despre mine ? Așa pe scurt, cred în oameni, în bunul simț, în omenie, în demnitate, în onoare, în responsabilitate, în faptul că mereu avem ceva de învățat, în jocurile cinstite. Mai cred în libertatea ființei umane de a alege modul în care reacționează la diverse întâmplări ale vieții. A, și cred în iubire ca sens al vieții.

Toate textele de pe acest blog îmi aparțin și sunt protejate prin drepturi de autor. Am o toleranță redusă la minciună și hoție, deci aș prefera să nu mi se fure nici un rânduleț din ce-am scris eu aici. Știu că sună a infatuare, dar chiar sunt lucruri care nu-mi plac și da, mă cam înfoi la unele, plagiatul e unul dintre ele. Textele  care nu sunt ale mele, au clar precizat autorul și locul unde acesta poate fi găsit.

Momentan nu-mi mai vine nici o idee despre ce aș putea scrie despre mine ( iarăși zâmbet ). Mă opresc, momentan aici și mai văd în zilele ce vin…

20 mai 2011

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

A fost să fie ca la un moment dat, să cad. Am crezut atunci că n-am să mă mai pot ridica vreodată şi-am să rămân acolo jos, în pulbere, şi praf, şi paşi de oameni grăbiţi. Dar s-a întâmplat ceva. Şi astăzi sunt în picioare, privind înainte datorită acelui ” ceva”.

…

Ceva

De acolo de unde era, privi in jos, plina de curiozitate.
O harmalaie de nedescris. O forfota incredibila, halate albe, chipuri grave si-un trup, al ei, lipsit de viata. Incercau s-o resusciteze.
Auzi asa vag, voci, comenzi ferme, simti iritarea si tensiunea aceea specifica scaparii de sub control a situatiei. Spuse, de parca ar mai fi fost cineva langa ea:
– Oricum e prea tarziu. Inima. Inima a murit.
Tresari vazand aparatul de socuri. Isi acoperi ochii inexistenti, vazandu-si corpul parca cuprins de convulsii, zbatandu-se, refuzand sa raspunda chemarii medicilor.
– Va chinuti degeaba. Inima aia nu mai poate. Nu mai vrea. Inutil tot ce faceti.
Isi aminti ca citise in carti de lumina aceea alba, de tunelul acela luminos si se intreba de ce toate acestea intarzie sa apara.Doar ea era moarta. Moarta de-a binelea.
– Mare paguba.
Pamantul ar fi continuat sa-si vada de treaba lui cu un mort in plus sau in minus. Statistic vorbind, chiar nu conta. Asa fugitiv, trecu repede in revista pe cei ce urmau sa-i vina la inmormantare. Stia ca n-aveau sa fie foarte multi.
Existenta ei banala trecuse aproape neobservata. Nu construise o casa, nu plantase un copac ( samburele acela de avocado infipt intr-un ghiveci nu se punea ), nu facuse un copil. Zero pe linie.
Si un gand, tasni de undeva:
– Am iubit. Din tot sufletul.
Daca ar fi putut ar fi ras. Dar fiind doar un spirit nu avea cum, si o secunda regreta ca inima ii murise. Ii paru rau ca nu mai poate rade. La faza asta, chiar s-ar fi prapadit de ras. Devenise cinica ? Cand se intamplase asta ?
Stia. In clipa in care se gandise ca cei din jur au iubit-o doar asa pasager, superficial si nu cu toata fiinta.
Cui, din cei pe care-i iubise, ii mai pasa acum ca ceea ce le oferise fusese din tot sufletul ?
Nimanui. Stia. Pentru ca daca ar fi fost altfel, aceia ar fi plans-o. Ar fi fost la capul ei chemand-o inapoi. Ar fi iertat-o pentru greseli. Ar fi inteles-o. N-ar fi continuat s-o raneasca.
Hotari ca fiind deja un spirit nu mai avea rost sa-si aminteasca toate cuvintele grele ce i se spusesera. In numele iubirii. Si a uneia ce fusese candva totala.
Privi iar in jos si se gandi ca un corp cu o inima moarta, nu e chiar o imagine incantatoare.
O secunda regreta ca murise. Isi aminti doruri, sperante. Se vazu sarind sotronul, incruntandu-se,  zambind, plangand, dormind, facand dragoste, agonizand, imbratisand pe cineva, mergand cu rolele, jucandu-se cu copii ai nimanui, cazand, inaltandu-se.
Isi spuse ca lumina aceea intarzie prea mult. O cam luase cu frig stand asa suspendata intre doua lumi. Oare oamenii aia chiar nu realizasera ca inima ei era moarta ? Ca nu mai vroia sa traisca ? Ce tot o chinuiau, nelasand-o sa plece de tot ?
Ceva aparu langa ea, atat de neasteptat incat daca ar mai fi avut inima, sigur ar fi facut infarct din cauza sperieturii.
Se uita suspicioasa. Era ceva nedefinit, fara contur prea clar, si parca avea niste aripi.
Constata cu jumatate de neglas :
– Halucinez. Sunt un spirit in plin puseu psihotic. Altfel nu vad cum, ceva-ul asta ar semana cu un inger.
Se simti brusc cuprinsa de-o rusine cumplita. In neobraji, era rosie ca focul.
Ceva-ul o privea cu atata bunatate, incat ii veni sa se ascunde in pamant, sau macar dupa un nor, de atata stanjeneala.
Cand incepu sa vorbeasca , isi dadu seama ca vocea ii e foarte, foarte cunoscuta. Dar tot nu putu identifica ceva-ul care continua s-o priveasca, coplesind-o cu un fel de caldura ce, in mod bizar, semana cu iubirea.
– Eu…
Simti ca moare a doua oara. Simtea. Intens. In toate necelulele ei de spirit, simtea ca ceva-ul, e cineva foarte important pentru ea.
– Eu…a trebuit sa mor putin ca sa ajung la tine. Dar trebuia sa-ti dau ceva. Nu te puteam lasa sa pleci asa. De fapt nu te pot lasa sa pleci.
Se uita mirata, buimacita. Nu intelegea nimic.
Ceva-ul, ii aseza in palma ceva.
Curioasa, isi desfacu degetele, privind intrebator.
Ceva-ul zambi dulce si atat de duios, incat de ar fi avut lacrimi, probabil ca si-ar fi inundat corpul inert, tot plangand fara incetare.
– Sunt zece minute. Ti-am adus din viata mea zece minute. Nu stiu cat inseamna asta in ani pamantesti. Dar nu te pot lasa sa pleci asa.
..
Se simti alunecand in jos, cu o viteza naucitoare. Gandi ca nici nu apucase sa intrebe ceva-ul acela ce inseamna concret gestul ei. Era atat de naucita de darul primit, incat nici nu realiza momentul in care reintra in corp.
Auzi doar vag, niste voci :
– Bateee..a inceput sa bata..
Isi simti inima in piept vie, ritmica, navalnica si mai apuca sa-si spuna ca, ceva-ul era, cu siguranta cineva care-o iubea mult, nesfarsit de mult. Trebuia doar sa mai afle cine e.

12 noiembrie 2010