La Omuleț

Etichete

copii, fapte, fericire, ganduri, iubire, omulet de zahar

Au vrut să-l cunoască pe Omuleț. Și atunci ne-am dus la el. Ea – Sorana, fetița ei – Sabina, un pui dulce cu ochi albaștri și Horia – băiețelul Soranei, culcușit în burtica mamei lui, pregătit să scoată năsucul în lume undeva în aprilie ( cam prin cinci ale lunii, fată dragă ? – zâmbet )

Sorana mi-a spus despre ea ca e “ rea, egoistă și a dracului “. Dar eu am văzut-o. Am văzut-o lângă Omuleț. Am văzut-o lângă ceilalți copii. Am simțit-o, am auzit-o, am privit-o cum s-a plecat spre ei, încărcată de daruri si blândețe. Căci da, Sorana e blândă, e bună, e frumoasă. Și știu că la fel i-a părut și Omulețului ce n-a pregetat s-o pupe pe ea, pe Sabina. Și să exclame întruna wow și wow, fascinat de mașinuța cu telecomandă ce-o primise.

Știam că Sorana va scrie o ultima postare pe blogul Sabinei. Știam că va scrie despre puiul ei cu ochi albaștri, despre iubirea ce le leagă. Printre rânduri știam c-am să citesc despre iubirea dintre ei -  mami, tati, Sabina și Horia. Și mai știam că probabil va scrie ceva și despre cum a fost acolo la centrul cu copii abandonați și lângă Omuleț.

Si ea a scris iar eu m-am topit, am zâmbit într-un firesc ce nu-l pot cuprinde în cuvinte.

“Mă întreb dacă am spus-o suficient. Sau dacă am lăsat să se citească printre multele rînduri aşternute aici. Nu ştiu sigur, aşa că îmi iau măsuri de precauţie şi, cu riscul de a mă repeta, mă ridic în picioare şi tastez:
Nu mi-am închipuit, în cele mai frumoase vise ale mele, că voi avea un copil ca Sabina. Îmi depăşeşte imaginaţia, suficient de bogată, cred eu. E ireal de autentică, de bună, de sensibilă, de matură, de curajoasă… E ireal de… a mea. 
A fost o vreme în care am vrut s-o protejez de tot răul, să-i ascund părţile diforme, urîte, ale vieţii. M-am eschivat şi nu i-am explicat ce înseamnă “a mori”. Nici măcar nu i-am corectat cuvîntul, ce rost avea să o fac? Cred că ştie, acum, ce înseamnă, deşi tot nu-l pronunţă cu literele lui din dicţionar.
M-am străduit să-i ofer tot, dar să o şi fac să conştientizeze că nimic nu se obţine foarte uşor, că-i frumos ca, atunci cînd primeşti, să şi dăruieşti. A venit momentul demonstraţiei, iar Sabina nu s-a dat în lături de la a dărui. Din sufleţelul ei curat a dăruit zîmbete şi bucurie celor mai puţin norocoşi decît ea. Şi-a adunat curajul şi n-a rupt-o la fugă, nici n-a plîns, atunci cînd a simţit că e mai mult decît poate ea duce. A văzut, alături de mine, o lume a copilăriei în care, noi, adulţii, rezistăm greu. A crescut, dar mă strîngea de mînă. Să n-o las. În noaptea aceea, a adormit greu. A visat şi s-a zvîrcolit. Se trezea să mă caute, să mă ia de mînă şi să-mi spună: Mama, te iubesc! Nu a mai făcut gesturile astea, nu a mai spus aceste cuvinte, în miez de noapte, niciodată.
Nu ştiu cum, dar n-am lăcrimat atunci. Parcă mi se înceţoşează privirea acum, dar sînt mare, rezist! Că-mi zîmbeşte unOmuleţ de zahăr printre gratiile unui pătuţ. Dacă el zîmbeşte, eu n-am dreptul să plîng.

Sabina mi-a adus numai bucurii. Cînd aveam cele mai mari îndoieli, ea mă ajuta să descopăr adevărul. Blogul acesta a luat fiinţă pentru ea, deci, tot datorită ei, am cunoscut nişte oameni minunaţi. Unii au venit pe-aici şi ne-au lăsat vorbe bune în amintire. Alţii n-au lăsat urme, dar i-am simţit aproape.
M-am gîndit, de-o vreme, că trebuie să închei confesiunile şi cred că ăsta-i momentul oportun.
- Mama, să nu mă spui, bine? m-a rugat ea, după ce făcuse o boacănă. Şi i-am promis că rămîne între noi, deşi, ar fi fost un subiect comic de împărtăşit cu alţii. Dar i-am promis. În utima vreme are tot mai multă nevoie de noi şi de “secretele” noastre. Aşa să fie, căci cei ce ne iubesc, ne vor înţelege. “

 

Omulețul ? Omulețul a fost fericit așa cum este el tot timpul. Foarte fericit așa cum este când îi duc oameni. Oameni buni. Oameni cărora le arată că a crescut, că a învățat să se ridice și chiar să facă câțiva pași, că a început să “ scrie “ – mâzgălind de-a lui din acelea tainice pe coli de hârtie. Oameni cărora le arată că-i iubește. Căci așa e Omulețul. Îi iubește pe toți.

…

 

Clipe

Etichete

batran, clipe, compasiune, dar, fapte, femeie, intalnire, oameni, paine

Era pe atunci frig. Frig tare. În magazinul cu pantofi mirosea a piele, mirosea a sintetic, amăgea a reduceri. Bătrânul stătea pe același scaun. Lipit de calorifer. Dârdâind. Atât de tare că femeia aproape îi auzea maxilarele lovindu-se unul de altul. Mărunt, firav, aproape de neobservat. Cu haine ponosite, cu ochii plecați în podea. Aceeași ochi ce-i văzuse și în urmă cu câteva zile.

 

Ai mâncat azi ? îl întrebă cu bunătate una din fetele din magazin.

Azi nu, spuse bătrânul jucăuș. Dar ieri, ieri am mâncat o ciorbă, mamă, mamă ce ciorbă, să-ți lingi degetele nu alta. Și m-am gândit la voi când am mâncat. Tare mi-ar fi plăcut să fi fost și voi lângă mine, împărțeam ciorba. O bunătate, nu alta.

O altă fată îi dădu o plasă. Să iei, să mănânci, bine tataie ?

Oho, mulțumesc, spuse bătrânul părând iar că se joacă. Scoase din buzunarul ponosit o cutie. Azi aveam pateu. Dar uite că o să fie un adevărat festin. O să fac o masă mare de o să mi se ducă vorba printre vecini. Da’ o să-i chem și pe ei că așa-i frumos. Din ce ai, să dai și la alții.

 

Femeia văzu. Cu ochii minții ei văzu bucățile de pâine rupte cu mâna. Pateul scos cu grijă din cutie și întins astfel încât să ajungă tuturor. Văzu ochii celor de la masă. Și bucățile de pâine mestecate parcă cu recunoștiință și în tihnă. Bucățile de pâine amestecate cu lacrimi.

În magazin mirosea a piele, a sintetic, adia a foame săturată. Era cald. Bătrânul stătea așa firav și încovoiat de spate. Cu plasa la picioare și cutia de pateu pe genunchi. Se uită nedumerit la femeia ce-i strecură în mână ceva. Și mai întâi ea îi simți umirea înflorindu-i în suflet. Și apoi i-o văzu în ochi. În ochii lui bătrâni și buni. O simți atunci când  mâinile lui slabe le cuprinseră pe ale ei. Și nu știu dacă ea îl alină pe el sau invers. Își zâmbiră ca doi oameni ce se cunosc de mult. Ca doi oameni ce unul lângă altul se simt confortabil.

 

Ea se strecură afară din magazin. Mai apucă să vadă, cumva peste umăr, clipa lui. Ridicase în aer ceea ce ea îi dăduse, le arăta fetelor din magazin. Era clipa lui în care ea era sigură că e fericit, că e sătul. Era clipa ei în care știa că făcuse ceea ce trebuia. Clipa lui din o mie de clipe. Și clipa ei, la fel. Viețile lor, înșiruire de clipe.

…

 

Între

Etichete

drum, halta, intalniri, intamplari, intre, iubire de tranzitie, lectie, lumina, rost, sens, soare

Între două vapoare sau între un vapor și un țărm se mai întâmplă…
Oftă. Nu fusese nimic premeditat. Nici cu rea intenție. Dar o făcuse. Însemnase pe răboj. O aventură ? Poate. Prefera s-o numească iubire de tranziție. Grija pentru definirea exactă a situației … de parcă mai conta cum se numea… O idilă ? Posibil. Ceva între două maluri. O agățare din teama de a nu se scufunda. O mână prinsă cu scopul de a se salva. Un gest egoist, semn că totuși instinctul acela de conservare funcționa.
Atunci fusese complet năucită. Și prea rănită de tot ce lăsase s-o rănească. Dezamăgită. Și dacă mâna lui se întinsese spre ea, o acceptase. Într-un moment de rătăcire își imaginase că-l iubește. Semăna oarecum cu idealul ei de bărbat și nu-i fusese greu să suprapună cele două imagini. Le mai ajustase puțin pe la colțuri, mai închisese ochii și … acostase în portul lui.
Știa că greșește. Citise suficient încât să-i fie clar că nu te poți arunca într-o altă relație până nu ești vindecat de precedenta. Dar cum practica bate teoria la fundul gol se trezi crestând pe tabla întâmplărilor de viață și această experiență.
El fusese galant. Înțelegător. Dispus s-o consoleze, s-o susțină. O chemase cu vorbe pe care nimeni nu i le mai spusese până atunci, cu promisiuni de tandrețe și de iubire eternă. Și ea îi spuse că da, vrea să fie iubita lui. Deși încă nu închisese ușa relației anterioare. Deși nu lămurise tot ceea ce ar fi trebuit să-și lămurească. Deși nici nu-l cunoștea prea bine. Dar acceptase. Era confortabil sentimentul acela, iluzia c-o iubește și pe ea cineva. Era plăcută starea de beție, euforia gândului că avea putere asupra lui. O flata atenția și disponibilitatea lui.
Între două puncte situate pe-o traiectorie ea acostase într-o haltă.
Realiză că nu-l iubește în seara aceea. Privise la el cum doarme și se întrebă ce caută lângă el. Și își dori să fie acasă. Sau pe stradă. Sau oriunde. În orice altă parte dar nu lângă el. Și peste crestătura nevindecată ce-o purta mai adăugă una.
La câteva zile îi spusese că relația lor nu are rost. Nici direcție. Nici rădăcini. Nici ramuri. Îi mulțumise. Pentru tot ceea ce el îi dăruise frumos. Și plecă. Purtând pe umeri povara durerii de a fi rănit un om. Cărându-și sacii cu ceea ce rămăsese nerezolvat de dinainte de el.
Între o iubire și alta. Între doi oameni.O singură alegere.
Și alesese. Nici una, nici alta.
Deschise ferestrele și închise ușa. Bătu în cuie afișul aici e închis, nu insistați cu bătăi. Pentru o vreme era doar între ea și ea. Și nimeni altcineva. Era timpul vindecării ei. Vremea primenirii inimii ei.
Între două țărmuri sau între un vapor și un țărm.
O făcuse. Crestase în inima ei o iubire de tranziție. O acostare temporară. O întâlnire de viață căreia în timp avea să-i deșlușească sensul. O întâmplare ca o oglindă în care mai văzuse o parte din ea. O felie dintr-un întreg mult mai întreg. O ipostază din cel puțin o sută posibile.
…
Trecuse de atunci destul timp, nu mai știa nici ea cât și nici nu mai conta. Cumva, deși nu crezuse, reușise. Să înțeleagă, să afle, să puna cap la cap, să reconstituie, să se ierte, să se afle. Și n-o mai interesa să definească ceea ce fusese. Nici atunci, nici înainte de popasul ei temporar. Întâlniri de viață și atât.
Azi îi era curat. Și fără prea multe necunoscute. Deșertase în râul din apropierea casei sacii cu balast. Unul câte unul, devenind incredibil de ușoară.
Între două maluri, între două puncte era ea. Ea și nevoia unei schimbări. Acută nevoie pulsându-i în tâmplă. Între oameni, între posibilități, între direcții, o singură alegere posibilă.
Între ea și soare doar lumina. Zâmbi. Știa ce avea de făcut. Înclină ușor capul. Părând să fi spus soarelui : în onoarea ta.Și plecă. Mai departe pe drumul ei.

P.S. O poveste inspirata dintr-o intamplare adevarata.

…

….

 

 

Dinainte de cuvinte. Dincolo de ele

Etichete

cuvinte, gesturi, intamplari, iubire, limbajul trupului, necuvinte, oameni, zambet

Ea stă așezată pe scaun. El în fața ei. Sunt tineri. Frumoși. Își vorbesc prin gesturi. Prin zâmbete. Prin niște semne. Semne alambicate pe care nu știu a le desluși. Și totuși înțeleg tot ce-și spun.

Sunt la jumătate de metru de ei. Nu se cade să mă uit gură cască. Și atunci o fac într-un fel discret, fără să-mi scape nimic. De ce mă uit ? E simplu. Îmi plac oamenii fericiți. Sunt avidă de oameni fericiți. Iar în astfel de clipe nu mă interesează definiția ce-o dau ei fericirii. Sunt fericiți și asta e destul.

Ei sunt doi oameni ce se iubesc. Nu au la îndemână cuvintele, sunt înaintea lor. Sau dincolo de ele. Asta nu știrbește cu nimic frumusețea clipei. El își mișcă buzele cumva și pot citi cu ușurință acel te iubesc. Ea surâde. E ca un vlăstar, ca un mugure ce acum a pocnit și se întinde spre viață cu toată forța. Și eu te iubesc, citesc pe buzele ei. Necuvintele lor și liniștea cea plină. Însoțite de acele semne ce sunt sigură că vin în completarea a ceea ce tocmai și-au spus.

Poate ți se pare îmi șoptește un gând. Poate că tocmai se ceartă acum și tot ce crezi tu că vezi nu e altceva decât o proiecție, o dorință personală, un produs al imaginației tale prea bogate uneori. Nu mă înșel, răspund eu gândului. Sunt sigură, foarte sigură că asta și-au spus. Eh, nu se lasă gândul. De parcă ai știi să decodifici limbajul celor care natura nu le-a dat nici auz, nici vorbire. Știu, știu, știu, nu mă îndoiesc de asta. Sunt sigură că și-au spus că se iubesc. Gândul neîncrezător pleacă singur.

El se apleacă și o sărută pe frunte. Ridicându-i puțin căciulița roz. Își freacă nasul de al ei și ea chicotește. Adică așa cred. De fapt sunt sigură că ea a chicotit.

Dinainte de cuvinte există un limbaj al necuvintelor, al trupului, al micilor gesturi – universale parcă pentru noi toți cei închiși în trup de om. Și dincolo de cuvintele acestea ale noastre e același adevăr. Oare de ce s-au mai inventat cuvintele ? Ca să confirme ceea ce tocmai ne spunem prin gesturi ? Să intre în contradicție cu ceea ce facem, căci vorba fără faptă e goală ? Dacă n-ar fi apărut cuvintele ne-am mai fi mințit unii pe alții ?

Ea se alintă. Îl provoacă. El intră în jocul ei. Au trecut în alt registru. Nu sunt indecenți, dar îmi întorc privirea. E un moment doar al lor. Zâmbesc.

…

Dinainte de cuvinte și dincolo de ele sunt necuvintele. Sau singurătatea și însingurarea căci și acestea sunt posibilități la fel de viabile ca oricare altele. Depinde. De ceea ce ești, de omul de lângă tine.

Dinainte de cuvinte și dincolo de ele suntem fiecare din noi. Chiar și atunci când suntem altfel decât majoritatea. Iubirea n-are nici o legătură cu acest alt fel de a fi.

…

Cad fulgi albi. Pufoși. Se fugăresc unii pe alții. Te pomeni că și fulgi aceștia s-or iubi, îmi șoptește un gând șugubăț. Și merg pe stradă și zâmbesc. Dinainte de cuvinte, dincolo de ele sunt toate iubirile noastre. La fel, despărțirile. Până să se transforme în cuvânt, e starea. E emoția, e gândul ce fie te apropie de un om, fie te îndepărtează.

…

Sunt acasă. Am cu mine imaginea lor, doi tineri lipsiți de auz, lipsiți de darul vorbirii. Doi oameni ce se iubesc vorbindu-și în felul lor prin necuvinte, prin gesturi, prin priviri. Parte din frumusețea lumii dinainte de cuvinte și dincolo de ele. Frunzăresc blogurile ce le am în listă. Găsesc la ODLM un clip superb. Ia te uită, îmi spun, deci oamenii se pot iubi și fără cuvinte. Dinainte de ele. Dincolo de ele. Prin ele.

…

 

Pentru că

Etichete

azi, drum, ieri, inainte, intalniri, intamplari, lectii, libertate, nu te mai iubesc, pentru ca, punct, seninatate, viata

Pentru că. Și punct după. Pentru că după punct era viața lui așa cum alesese să fie. Fără ea. Ea, cea de dinainte de punct.

Pentru că acum nu mai conta. Toate gândurile de altădată atât de încrâncenate, de contorsionate erau azi libere. Știa exact cum era ea. Atât doar că azi nu mai simțea nevoia să-i strige sub ferestre. Nu mai simțea nevoia s-o lovească cu pietre.

Pentru că azi n-o mai iubea. Punct după.

Pentru că ea făcuse parte din viața lui, un timp. Un timp măsurat în zile. Sau poate în ani. În anotimpuri. Pentru că un timp o iubise. Pentru că un timp se privise în ea, ca oglindă ce-l reflecta așa cum era. Cu înălțări, cu văi, cu prăpăstii. Pentru că îi trebuise ceva timp să realizeze că ceea ce începuse să-i reproșeze ei, nu erau altceva decât bucăți din el, felii ce nu și le putea accepta.

Pentru că azi era liber. O putea privi. Se putea privi în ea. Fără de tăgadă. Și nu se mai recunoștea. Pentru că pusese punct. Pentru că dincolo de punct, viața lui își urma cursul cu el la cârmă.

Începuse a-i scrie o scrisoare. Câteva cuvinte. Azi nu te mai iubesc. Nu te mai iubesc pentru că… Poate cândva ar fi înșirat zece motive pentru care nu o mai iubea. Sau o sută. Dar azi ele nu mai aveau importanță. Așa că șterse ultimele cuvinte. Pe foaia albă, cu litere rotunde și albastre mai scria doar azi nu te mai iubesc.

Deschise larg fereastra. Inspiră și apoi expiră adânc. O iubire ce a încetat să existe n-a fost niciodată iubire, spunea cineva. El nu credea așa. Fiecare iubire era cu timpul ei. Și pentru nimic în lume nu s-ar fi dezis de ceea ce trăise. Dacă ar fi făcut așa ar fi însemnat să-și conteste o parte din ființă. Pentru că datorită tuturor întâlnirilor de dinainte de toate punctele ce le pusese, devenise ceea ce era azi.

Se întoarse la masă. Rupse hârtia. Nu mai găsea nici un sens să scrie în litere un adevăr ce era evident. Un adevăr ce ea ar fi trebuit să-l simtă doar privindu-l. Ca atunci dimineață când îl așteptase pe scări, în fața ușii. O ridicase cu blândețe. Așa cum ar fi ridicat orice om pripășit în fața porții lui. O privise în ochi fără nici un reproș, fără nici o încrâncenare. Nu-l mai interesa insistența ei și nici ce credea despre el. Nu mai simțea nevoia să se explice în fața ei și nici să se justifice. Iar ceea ce făcea cu viața ei nu mai era problema lui, era o alegere ce-o privea strict pe ea și atât. Parcă și îi zâmbise cumva. Pentru că ea făcuse parte din viața lui. O iubise. Un timp. Câteva zile, câțiva ani, câteva anotimpuri. Îi dorise numai bine și își văzu de treaba lui.

Cineva ar fi putut spune că e un act de cruzime să spui cuiva că nu-l mai iubești. Că celălalt ar trebui să simtă, în virtutea a ceea ce-i legase cândva. Își asumase tăcerea și faptele ca fiind un fel de a spune. Azi nu te mai iubesc. Punct după. Azi nu te mai iubesc pentru că. Pentru că de fapt nu mai avea importanță.

Să spui sau să nu spui ? Să lași tăcerea și faptele să vorbească sau nu ? Ridică din umeri. Fiecare făcea cum credea. El alesese să-i vorbească prin tăcere. Și prin pașii ce nu-l mai îndreptau spre ea ci mergeau în altă direcție. Pentru că așa alesese el. Pentru că alegerile ei azi nu-l mai priveau.

Pentru că azi era liber. Îi venea să alerge pe un câmp așa ca un pui de câine, ca un pui de om, ca un pui de pasăre. Ca un om renăscut din propria cenușă. Și îi venea să chiuie. Să se tăvălească în iarbă. Să stea cu mâinile sub cap și să asculte vântul. Să vadă albastrul din cer și verdele din iarbă. Să se ridice și iar să alerge, să se rostogolească, să facă tumbe. Să strige cât îl ținea gura. Ecoul să-i răspundă, iar ploaia să-l spele.

Pentru că azi era fericit. Și senin. Și cu inima întreagă. Și plin de experiențele vieții lui. Pentru că transformase suferința inerentă unei despărțiri în lecție de viață. Pentru că azi era azi.

Pentru că viața lui continuase după ultimul punct pus. Se derulase așa cum alesese el. Pentru că era viu. Pentru că inima îi bătea tare în piept. Pentru că privea înainte cu palma streașină la ochi.

Zâmbi senin.