Etichete
carte, doina popescu braila, dumnezeu era-n vacanta, frumos, oameni, proza afurisita, simplitate, umor
Dumnezeu era-n vacanță, mă provoacă Doina cu titlul uneia din cărțile ei. Hm, mă întreb eu, chiar așa să fie ? Amân răspunsul. Nu știu dacă Dumnezeu are timp de vacanță, iar dacă are timp nu sunt sigură că are nevoie. Zâmbesc și mă cufund între litere scrise. Între file de carte. Curioasă să aflu răspunsul Doinei.
Cartea mă prinde.
Așa cum m-au prins și celelalte – Comisia Zurich, Copilul Dunării și Ardei Iuți.
Stilul Doinei e inconfundabil. Mustește de umor și luciditate. O analiză complexă a realității, un joc al cuvintelor pe care ea le stăpânește cu mână sigură. Nu sunt vorbe îngenunchiate și nici revoltate. Doina e un om mare ce radiografiază râzând și cu toată seriozitatea fațete ale vieții de zi cu zi. Scrisul ei e vertical, tonic, șugubăț, sobru, demn, determinat, bine gândit. E slalom curajos prin prezent ori trecut, salt îndrăzneț, adrenalină pură, umor de cea mai bună calitate sau dacă ar fi s-o citez, e pur și simplu proză afuristă. Întrerup puțin scrisul căci zâmbesc cu gura până la urechi. He, he îmi spun, deci proză afurisită. Bun atunci, așa să fie. În capul meu cuvântul acesta afurisit se asociază cu ceva sălbatic în sensul cel mai bun al cuvântului. Iar cei care mă cunosc în adevăr știu că am o slăbiciune pentru tot ce e sălbatic, pentru tot ce e curajos, neînfricat, brav, cu spatele drept și privirea înainte. Cu spada băgată în teacă, dar privirea mereu vigilentă. Cu vorba dreaptă și fapta la fel. Și cu blândețea aceea lăsată să scape uneori și doar pentru anumiți oameni ca un dar neprețuit.
Doina creionează portrete, schițează trăsături, suprinde caractere. Oamenii ei nu sunt cuprinși în ecuații ori formule misterioase așa cum poate te-ai aștepta din partea unei foste profesoare de matematică. Ei sunt cât se poate de reali. Aproape că-i poți vedea în carne și oase, aproape că le poți simți răsuflarea, dilemele, micimile ori culmile. Zâmbesc citindu-i un comentariu.” E frumos sa scrii romane “, îi spune un cititor. Și replica Doinei nu întârzie să apară. “ Sigur că e frumos, dar să vezi cum e să te întâlnești cu personajele pe stradă.”
Fie că râzi în hohote, fie că surâzi mai discret poveștile ei sunt o incursiune autentică în viața trăită până în prăsele. Un plonjon în viața reală plină de situații inedite, momente grele, cotituri sau cotidian senin ori înnorat. O privire înțelegătoare – căci Doina nu se erijează în judecător, ea își este suficientă ca observator al acelei vieții dezbrăcate de metafore și bine înfipte în realitate. Nu există loc de interpretări, dar este timp suficient pentru a-ți pune în funcțiune propria rațiune și a conștientiza lumea așa cum este ea. Nu lipsesc poveștile de dragoste fie că e pace ori vreme de război, întotdeauna amestecate cu un strop de umor :
“ Și acum să trecem la lucruri serioase ! Fetiță cuminte, ce să-ți aducă Santa Claus anul acesta ?
Un soț ! – veni răspunsul precipitat.
Hopa ! Cine-i victima ?
Te rog să reformulezi !
Pe cine trebuie să răpesc ca să ți-l pun sub brad ?
De ce vrei să strici momentul ? Căsătoria este un lucru serios și tu îl arunci în derizoriu ! Santa Claus trebuie să mă ia în serios !…
Sunt numai urechi !
Martin Broneck, vrei să fii soțul meu ?
Poate tatăl ! – zise Martin șugubăț. Dacă vrei te înfiez !
Te rog să fii puțin mai serios ! Mă zăpăcești ! Încerc să formulez o cerere în căsătorie și nu am nici un pic de experiență ! Mă intimidezi ! ” ( Dumnezeu era-n vacanță )
Descoperi o viziune sănătăoasă și simplă asupra vieții, un suflet jucăuș și plin de candoare chiar și atunci când lucrurile sunt spuse pe șleau:
“ Bunica ta a fost metresa piratului ?
Nu, au fost doar buni amici. De altfel s-au cunoscut la bătrânețe: le trecuse făina prin traistă !
N-am priceput !
Adică, amândoi își puseseră sculele-n pod ! “ ( Dumnezeu era-n vacanță )
Joaca Doinei printre cuvinte e una cât se poate de serioasă. Te hlizești apoi brusc primești un indiciu. O trimitere la trecut, la fapte menționate sau nu de manualele de istorie:
“ Mai mult de atât, dacii, considerând că moartea îi face nemuritori după învățătura lui Zamolxe, aveau un ritual precis al înmormântării, practicând incinerarea ca parte importantă a desprinderii sufletului de trup. O credință străveche a inițiaților zamolxieni spunea că , în cazul înmormântării simple, în pământ, sufletul rătăcește șapte ani în aproprierea trupului. Prin incinerare se realizează o desprindere imediată de trup și sufletul poate deveni nemuritor. Aceeași credință făcea ca rudele să se veselească la înmormântare… “ ( Dumnezeu era-n vacanță )
Ce mi-a plăcut mai mult și mai mult la scrisul Doinei ?
Umorul. Fără doar și poate, umorul. Umorul sănătos, cald, bun și necritic, umorul ce nu pleznește ci vindecă prin eliberare.
Și m-a atins în suflet simplitatea. Bucuria de a trăi, bucuria de a fi recunoscător existenței pentru cele mai mărunte lucruri. În felul acela blând de care vorbeam adineauri. În felul acela inocent în care doar un copil se mai poate bucura:
“ Ce înseamnă, de fapt, să fii fericit ?
Să miros o tufă de iasomie, să mă bucur de un gard invadat de Mâna Maicii Domnului, să ascult câtecul păsărelelor, să aștept rândunelele să se întoarcă primăvara la cuib… ” ( Dumnezeu era-n vacanță )
Si mai ceva. Nu ai cum să nu râzi, nu ai cum să nu zâmbești citind caracterizarea ce Doina și-o face:
” Despre mine n-am să scriu prea mult ca să nu-mi concurez propriile romane. Mai târziu, când romanele mele vor crea dependenţă, voi lansa, poate, şi un roman autobiografic.
Ştiu eu pe cineva care ar fi zis “Hm, autobiografic! Şi pe urmă?” Aşa că am început cu “şi pe urmă…”
Am făcut paraşutism, apoi pilotaj sportiv pe Zlin 726, am intrat la facultate fără meditaţii, m-am măritat din amor fulgerător cam într-o oră şi am o căsnicie minunată. Am fost o profă de mate eficientă şi iubită de copii, am lucrat în presă, am făcut două fete când medicii spuneau că n-am instalaţia completă, fac advertising, scriu mişto, citesc numai blogurile care-mi plac, am o frumuseţe, “cuore sportiva” şi şofez mult mai bine decât majoritatea bărbaţilor pe care-i cunosc.
Ar putea să intereseze pe cineva mai multe amănunte despre viaţa mea?
Dacă bagi o pisică în maşina de spălat automată şi să dai programul cel mai lung cu centrifugare pe turaţie maximă, ei bine, ai aflat şi cum decurge o zi din viaţa mea!
Detest mitocanii, proştii şi nebunii şi părerea lor îmi este indiferentă.
Acum vă invit la citit proză afurisită! “
( sursă : Doina Popescu Brăila – Despre mine )
…
Dumnezeu era-n vacanță… Poate. Dar chiar și așa prin oameni mi-a adus oameni frumoși. Oameni cărora le port recunoștința mea, oameni pe care îi admir, oameni cărora le mulțumesc.
Iar pentru Doina gratitudinea mea se îndreaptă către Tiberiu. Prin el am aflat-o.
Zâmbet.
