În deal, acolo sus

Etichete

copii, deal, forta, intreg, inviere, joaca, oameni, parte, prietenie, relatii, sus, umor

Intră valvârtej înuntru și el știu că se întâmplase ceva. Cu gesturi cumva prețioase continuă să rupă din pâine mestecând îndelung. Și așteptă privind-o pe sub gene. Cu un fel de duioșie. Cu un fel de înțelegere ce era acolo dintotdeauna.

De când copii fiind băteau împreună ulița, fugăreau gâștele și călătoreau pe cer urmărind stelele întinși în căpîța de fân a bunicii.

Crescuseră și drumurile lor se despărțiseră fără a se despărți. Plecaseră la oraș, pe la școli, își făcuseră fiecare familie, copii, casă și masă. Apoi trecuseră prin despărțiri, el își refăcuse pentru un timp viața, ea nu. Apoi se despărțise el și ea își găsi pe cineva. Și mai apoi, o vreme, nu mai știură unul de altul. Îi scrisese el de Crăciun și ea îi răspunse așa cum răspunzi unui prieten vechi, unui om de care în fapt nu te-ai despărțit niciodată. Apoi descoperiseră, fără surprindere, că s-au întors în satul natal aproape în același timp.

Îi lega ceva ciudat, ceva inexplicabil, ceva ce nici unul nu încerca să definească. Pe când erau copii, el lung și slab, ea scundă și cu obraji rotunzi, bunica le mai dădea mere din livada de sus din deal. Și îi mângâia pe creștet trimițându-i la joacă, așa ca pe frații cei mai buni. Iar ei fugeau până colo sus, chiuind și strigând de-i auzea tot muntele. Ea se așeza abia respirând cu spatele lipit de-o scoarță, iar el îi povestea. Despre gărgărițe, despre oameni, despre războaie, despre pace. Și despre merele și frunzele pomului sub care stătea ea. În povestea lui, ea era mărul cel rumen în obraji, iar el frunza. Una fără alta nu se putea. Părți ale aceluiași întreg, așa îi spunea el că sunt.

Ce vânt te aduce pe aici, merișorule ? o întrebă el, turnându-i apă dulce, apă vie de acolo din carafa de pământ ars.

Ea începu brusc să plângă. Cu capul în umărul lui plângea de să-i sărea cămașa de pe ea. Și el, precum bunica atunci demult, o mângâie pe creștet. Noa, hai, merișorule, n-o fi chiar așa de grav. Și ea plânse și mai abitir parcă. Iar el o lăsă. Să plângă tot, să scoată tot ce închisese în ea. Abia într-un târziu, cu voce bună, cu voce sigură îi spuse că avea să producă inundații, iar casa avea s-o ia la vale. Ea surâse vag și el profită schimbând direcția discuției lor fără de cuvinte. N-ai vrea un șervețel ? Și ea dădu să-și șteargă ochii, iar el îi arătă nasul. Serios, mă tem pentru haina mea că va ajunge pe post de batistă, hai, mai bine șterge nasul. Și ea își șterse nasul așa cum fac copii. Și începu să râdă, iar el oftă a ușurare.

Sunt o cauză pierdută, spuse ea cu voce parcă spartă în cioburi. Orice aș face, sunt o cauză pierdută. Nu pot, niciodată nu voi putea fi ca restul oamenilor. Și tare aș vrea, nici nu ști cât aș vrea. Și când cred c-am reușit, când să zic hop, atunci își scoate capul, de undeva din mine, sălbăticiunea aia. Și-mi vine să alerg, să fug, să dau de pământ cu toate condiționările, să strig, să mă eliberez, să mă rostogolesc prin iarbă, să fiu liberă.

Păi ești liberă, îi spuse el zâmbind. Iar condiționările nu există decât în mintea ta.

Sunt dusă cu pluta, așa sunt, adăugă ea. Îți dai seama …omul ăla n-a priceput nimic. Cred c-a gândit că sunt nebună. El o privi cu sprâncenele ridicate a mirare. Să nu începi să plângi iar, da ? Și ea începu să plângă, bălmăjind cuvinte fără de înțeles: și ne-am întâlnit, și ne-am … ne-am pupat și-am vorbit de una si de alta și … și… și am făcut alea-alea… și… și dimineață i-am zis… și am plecat și…

El începu să râdă cu atâta poftă de se zgudui căsuța. Fu rândul ei să-ți ridice sprâncenele a mirare. Auzi la ea… Câți ani zici că ai merișor ? Alea-alea ? Nu pot să cred. Auzi ce “ metaforă “ și-a găsit ea să folosească.

Cum ea părea așa cătrănită, el își drese vocea. Să recapitulăm. Deci. V-ați întâlnit și ați făcut sex. Iar tu dimineață ai plecat. Și acuma plângi pentru că ? Nu-mi spune că erai intactă și acum plângi din cauza emoțiilor pricinuite de noua ta revelație ? încercă el o glumă.

Ea îi zâmbi într-un fel și fără ca el să se aștepte luă furculița de pe masă provocându-l. En garde, viteazule !

El intră în jocul ei încercând să-i pareze lovitura cu altă furculiță. Ea fu însă mai rapidă și se opri cu vârful furculiței lângă umărul lui stâng. Aș putea să te rănesc acum. Ai putea, spuse el molcom. Fără să-și ia ochii dintr-ai lui, adăugă mocnind. Auzi, dar tu câți ani ai ? La vârsta ta venerabilă încă n-ai aflat ? Nu știi că poți să faci sex până leșini și cu toate astea să rămâi intact ? La faza asta gândești în cel mai clasic mod cu putință. Îți închipui și habar n-ai cât greșești că o partidă de alea-alea e totul. Nu e chiar așa. Entitatea ai numită suflet, da, aia invizibilă și impalpabilă n-o atingi cu una cu două. Și nu cu oricine și nu oricând. He, ce copil mic ești, n-ai habar de nimic !

Serios ??? o întrebă el, voit grav. Măi să fie, dar câte știm noi. Cu un gest précis îi aruncă furculița din mână. Dar nu știm încă să ne apărăm cu adevărat. El îl privi umită, nevenindu-i să creadă c-a fost învinsă atât de ușor. Aș putea să te rănesc acum, râse el arătând cu furculița spre inima ei. Și altă dată când îți mai pierzi cumpătul, amintește-ți să ți-l recapeți cât de repede poți. Un adversar pe măsura ta va profita de neatenția și forța furiei tale. Și ți-o va întoarce înapoi fără să consume nimic din forța lui. Înțelegi tu cum vine asta ? Ea dădu din cap că da.

Ca totuși să înțeleg… ai plans pentru că… ?

Se cunoșteau de prea mult timp și el știa prea bine de ce plânsese ea. Motivul era un pretext grozav de discuție pentru ca ea să se liniștească, să se redreseze, să-și adune forțele și să plece iar în lume, trăind în ea.

Cred că s-a dus pe apa sâmbetei reputația mea, zise ea pe un ton liniștit.

El ridică din umeri. Și-ți pasă ?

Oarecum, replică ea. Într-o anumită măsură. Oricum, oamenii cred ceea ce cred despre noi. Și nici nu-i prea greu să faci praf reputația cuiva. E simplu de tot. Lansează niște vorbe, aruncă niște acuzații, introdu o notă de senzațional și promiscuu, iar hienele se vor repezi cât ai zice pește. Nu se vor obosi să verifice informațiile pentru că oricum nu le pasă. Pentru că tot ce-și doresc este să murdăreasca ceea ce pot, ceea ce este mai bun decât ei. Scenariul e clasic. Urmează lapidarea, lepădarea și… învierea. Ca să ne înțelegem. Oamenii te pot omorî cu răutatea lor. Dintre toți, unii te pot ajuta să renaști din propria cenușă. Si asta doar pentru că ceea ce au apreciat sincer la tine, există sau s-a născut și în sufletul lor. Mare forță asta… Se pare că iar m-am rătăcit în lanul cu vorbe, adăugă ea cu un fel de lentoare. Ar trebui stabilită o regulă. Ceva de genul: mai întâi ieși la cafea împreună – eventuali te pupi la despărțire, apoi faci schimb de timbre din clasoare, pe urmă te duci să cunoști arborele genealogic și te prefaci că-ți sunt simpatici toți si abia pe urmă faci și alea-alea.

El începu să râdă. Neaparat în ordinea asta. Nu mai lăsam relațiile să decurgă firesc, le înghesuim în reguli, în “ așa da, așa nu “. Vezi ce faci cu reputația ta… Începu și ea să râdă. Eh, nici o grijă. Sunt iute de picior, nici piatra nu mă poate ajunge.

Iute de picior ? Tu ? Fie, dar… oricum te întrec, îi răspunse el surâzând. Da, da, mă întreci, cum să nu, în visele tale probabil, îi zâmbi ea la rându-i. Auzi, ce mai tura vura… vezi livada ? Îi arătă cu degetul înspre deal, acolo sus. Cine ajunge primul e căștigător.

Se apucară să fugă chiuind de-i auzea tot muntele. Ca atunci când, copii fiind ajungeau în deal, acolo sus unde ei erau întreg, erau parte.

Secretul

Etichete

echilibru, implinire, intalnire, iubire, secret, sens, umor, zambet

Ai venit ? o întrebă el. Am venit. Iar. Așa cum fac întotdeauna. Te miri pe unde curg, te miri pe unde alunec și apoi, inevitabil, iar la tine mă întorc, răspunse ea.

Te pomeni că sunt bărbatul vieții tale, spuse el. Era o remarcă retorică și zâmbiră amândoi. Dar spune-mi, adaugă el vag îngrijorat, ți-a fost greu drumul ? Ea ridică din umeri. Greu ? Atât de greu cât poate fi atunci când curgi în amonte. Nu contează asta. Bine că ți-am ajuns.

Sigur că e bine, o tachină el. Întotdeauna e bine când îmi ajungi. Și întotdeauna știu că într-o zi ai să-mi ajungi. Ea chicoti și intră în jocul lui. Îmi pare mie sau ești cam sigur pe tine ? De fapt… cam sigur pe mine, cam sigur că am să-ți vin. Poate doar ți se pare, poate e doar rodul dorinței tale. Te alinți acuma, îi pară el replica. Te alinți așa ca o femeie sigură pe ea. Sigură că întotdeauna va fi așteptată. Deci cine e cel sigur de o situație evidentă?

Își zâmbiră unul altuia în felul acela plin. În felul acela tăcut.

Deci ?

Ea ezită puțin.  Mi-a zis cineva…. Îi prinse privirea și se apucă iar să se joace. Ha, ești gelos ! Ești gelos, am văzut în ochii tăi ! exclamă ea cu satisfacție.

Iar tu ești un copil prostuț de crezi asta, îi răspunse el liniștit. Cum aș putea să fiu gelos pe experiențele tale de viață ?

Mda, spuse ea cu jumătate de glas. Ca să ajung la tine m-am strecurat printre dealuri și văi. O vreme am stat pe lângă ele, apoi mi-am văzut de drum. Iar copil prostuț e un fel de a cuprinde o realitate. Ce e nou sub soare cu asta ? Eu și libidoul meu complet infantilizat. Vai, vai, o căină el șugubăț, cineva își plânge de milă ?Asta pe lângă faptul că ai folosit incorect niște termeni. Ea făcu un gest a lehamite. Mă rog, tu reține concluzia. Sunt infantilă. Și nu-mi plâng de milă, adăugă cumva abrupt, mascându-și nesupunerea. E doar un fapt în sine. Asta sunt, se scutură ea și el avu impresia că se joacă cu o cascadă. N-ai decât să aștepți să cresc. El nu rezistă tentației de a o bâzâi iar. Păi aștept, aștept, ce altceva am de făcut ? Da’… crezi că va fi în viața asta ? Nu de alta dar să știu și eu cum mă organizez. Ea se prefăcu bosumflată.

Hai, o ispiti el, uimește-mă ! Ai venit să-mi vorbești despre libidoul ăla al tău infantilizat ? Sau ca să-mi spui că n-ai să-mi mai pleci niciodată ?

Ea se uită la el îndelung. Cu ochii ușor mijiți. Surâzând. Auzi… spune drept… dintre noi doi, acuma cine e copil prostuț ? Știi prea bine că în adevăr nu ți-am plecat niciodată. Am mai făcut doar niște halte pe ici, pe colo. Sau ca să te citez, mi-am trăit niște experiențe de viață.

El surâse într-un anume fel. Ca în fața unei evidențe de necontestat.

Deci ? Ce ți-a zis cineva ? o întrebă blând.

Mi-a zis să fiu atentă cu ce-ți spun. Să am grijă ce secrete îți încredințez. Să fiu prudentă, căci tot ceea ce îți spun, într-o zi ar putea fi folosit împotriva mea. Presupun că în ziua în care te vei plictisi să mai aștepți să cresc și vei pleca la o doamnă ajunsă la apogeul maturității ei, glumi ea. El păru că se gândește. Într-un târziu dădu drumul cuvintelor, așa clar și fără îndoială. E doar alegerea ta. Îmi spui doar ceea ce dorești tu. Iar persoana care ți-a zis lucrurile acelea, are și n-are dreptate. Teoretic, față de persoana ce-o iubești nu ai secrete. Aceasta știe tot despre tine. Despre noi doi, nu știu ce să zic pentru că eu habar n-am dacă tu mă iubești.

Ea îi scoase limba. Păi dacă îmi cunoști toate secretele, ar trebui să știi dacă te iubesc sau nu, îl tachină ea. Erau ca doi lupători ce aleseseră calea sabiei. Totul într-o armonie perfectă. Într-un firesc, fără nici o mișcare greșită. În lumina soarelui ea păru că vede strălucirea lamei de oțel.

Știu totul despre tine ? Zâmbind el continuă. Să înțeleg că nu mi-ai ascuns nici un secret ? Deci oricine va veni la mine încercând să-mi ofere chestii compromițătoare despre tine, va pleca cu coada între picioare ? Ea mușcă cu poftă dintr-un măr. Cred că am uitat să-ți spun că am pozat goală pentru un pictor excentric. O nimica toată, zise el sărutându-i colțul gurii cu aromă de măr în pârg. Eu am omis să-ți spun că am avut o aventură cu o doamnă singură, tristă și nefericită. Iar eu cu un vânzător de iluzii, se maimuțări ea. Asta pe lângă alte mizerii din alea omenești ce am avut grijă să le bifez.

Îi curgeau raze prin păr și el gândi că parcă a venit din altă lume, din altă viață. Dacă ți-aș spune că am ucis un om ? întrebă ea serioasă. Să zicem că într-o luptă, cândva, demult, așa simbolic, am ucis un om. Cel mai mare, cel mai greu, cel mai înfricoșător secret al meu. Ai putea să duci așa ceva ? Ai folosi acest secret împotriva mea ? El văzu atunci, cumva proiectându-se în viitor, că ea avea să aibă de îndreptat lucrul acesta. Avea să fie pusă în situația de a echilibra ceea ce dezechilibrase. Avea să trebuiască să dea viață în locul celei ce-o luase. Și n-avea să-i fie ușor. Însă umărul lui, lipit de-al ei avea să-i facă drumul mai puțin amar.

Te pomeni că sunt femeia vieții tale, râse ea ușor citindu-i gândul despre ceea ce avea de îndreptat.

Îmi pare mie sau ești cam sigură pe tine ? zâmbi el.

Sunt sigură doar că secretul meu e în siguranță.

Serios ? Secretul tău e  în siguranță ? întrebă el jucându-se cu tonul vocii.

Ea dădu din cap că da.

Normal, așa cum și secretul tău e în siguranță, răspunse ea. E chestiune de încredere.

Oho, ia te uită… Se pare că cineva crește. Cineva pomenește de încredere. Cineva își asumă exercițiul acesta deloc ușor.

Mda, completă ea scuturându-și cumva capul, ca atunci când îți aranjezi părul ud de ploaie. Un gest lipsit de cochetărie ce ajunse direct în inima lui. Gestul ei și atat. Gestul ei, completare a cuvintelor. Cineva își asumă asta. Adică eu. Cu riscul inerent. Luând în calcul posibilitatea că într-o zi, tu știind totul despre mine m-ai putea răni cum nu m-a rănit nimeni vreodată.

El îi prinse fața între palme și se adânci în ochii ei. Iar ea, în ochii lui. Văzură amândoi că indiferent ce avea să fie, secretele erau în siguranță. Și asta era o certitudine.

Ea se trase apoi și el avu impresia că e un mânz ce aleargă pe-o câmpie. Rămâne deci că mă aștepți să cresc, da ? se jucă ea cu el momindu-l.

El începu să râdă în hohote. Sigur. Aștept să crești. Și dacă nu se va întâmpla în viața asta, nici o problemă. Ne întâlnim și în cealaltă și terminăm ceea ce am început. Simplu de tot. La fel de simplu pe cât e un secret de dus.

…

Post Scriptum: De preferat a se citi ascultând piesa pe pe care s-au și scris rândurile. Zâmbet.

 

 

 

 

Valea Plângerii

Etichete

divinitate, drum, durere, lectii, oameni, preot, rani, renastere, simplitate, spirit, valea plangerii, viata, vindecare

Alb. Și liniște. Chilia mică. Modestă. Suficientă.

Se ridică  din patul îngust îndreptându-se spre ferestre. Le deschise larg. Spre soare, spre lume. Undeva departe, linia orizontului se juca de-a v-ați ascunselea cu crestele munților.

Camera de baie era la fel de mică. Fără nimic luxos, cu toate cele necesare. Turnă apa rece pe ea fără să tresară. Săpun din acela simplu cu miros curat de flori, de iarbă. Săpun ce-i spăla mizeria. Mâna trecută prin părul ce începuse să-i crească. Cămașa albă, sucna la fel. Basmaua legată la spate și trasă bine pe frunte. De sub care luceau ochii ce acum și știa vii. Ochii ce odată, demult tare, parcă în altă viață, erau să moară.

În curte, părintele săpa. Se trezise ca în fiecare dimineață devreme tare. Îi luă sapa din mână privindu-l cu un fel de duioșie. Mâinile lui bătrâne, mâini mirosind a tămâie. Mâini muncite, mâini tremurând, mâini calde. El zâmbi. Ce faci fata mea ? Deja ți-ai deschis ochii ? I-am deschis părinte, i-am deschis. Și nu de acuma. Ci mai de demult. Ea văzu în privirea lui că n-a uitat.

…

Așa cum nici ea nu uitase. Ziua în care o fată, rasă în cap, cu ochii hăituiți, murdară, obosită, bătuse la poartă. Și el o îmbiase înăuntru. Și apoi o ajutase să se nască iar. Zi de zi, într-o muncă titanică. Între deznădejde și speranță. Între agonie și extaz. Între viață și moarte. Ca toți cei veniți la el. Părinte, îi spusese ea într-o zi, dar ce ai tu aici parcă e un sanatoriu. O casă pentru nebunii izgoniți din Valea Plângerii. El se uitase la ea atunci așa într-un fel blând, atât de blând încât îi veni să plângă. Și poate că și plânsese. Nu mai știa nici ea a câta oară plânge, căci doar primele lacrimi trecuseră mai greu de rezistențele ei. Da, e o casă, ai dreptate. Pentru cei ce s-au exilat singuri din Valea Plângerii. Părinte, dar ce știi tu cum e în Valea acesta… Știu ! Și cuvântul lui se rostogoli bolovănos. Știu, repetă el. Tu unde crezi copilă că am trăit eu ? Acolo în lume. Între oameni. În Valea Plângerii.

Probabil acela fusese momentul. Clipa în care tot ce adunase în ea era pregătit pentru a se revărsa în afară. Curățându-se astfel. Părinte…. Au mușcat din mine ca niște fiare…. El își îndreptă atunci umerii și  ea se gândi că trebuie să aibă vreo sută de ani. Ani în care cunoscuse tot ceea ce era omenesc. Ani în are simțise tot ceea ce poate face rău un om. Și ea putu atunci să vadă. Cicatricile lui. Urmele ce le purta. Semnele ce-i brăzdau întreg corpul. Ce i le lăsaseră semenii lui. Și care nu-l îngenunchiaseră. Stătea demn și privea spre ea. Zâmbind cumva. A înțelegere. Într-o zi ai să afli că acolo trebuie să trăiești. Printre oameni. Nu departe de ei. Ci acolo. În Valea Plângerii. Acolo ? întrebă ea și vocea îi sună parcă strangulată. Acolo ? Acolo unde oamenii nu pregetă să se înjunghie pe la spate ? Acolo unde minciuna, ipocrizia, invidia, nerecunoștiința, indiferența, aruncatul cu pietre, iresponsabilitatea sunt ridicate la rang de calități ? Și ea știu privindu-l la rându-i, că da, acolo trebuia să trăiască. Oamenii nu sunt doar așa, îi spuse el într-un târziu. Fiecare este așa cum alege să fie. Fiecare este așa cum își asumă să fie. Fiecare în felul lui…Iar unii se pot ridica deasupra condiției lor. Fără s-o nege, fără să se bălăcească în ea, dorindu-și să privească în sus și chiar reușind. Fără pic de orgoliu. Acesta n-aduce nimica bun. Când te consideri mai presus de cineva, când îl disprețuiești fie și în gând, bați pasul pe loc. Copilă… acceptă ideea că oamenii sunt cum sunt. Și caută-i pe cei ce s-au trezit din ignoranță. Deși… probabil că te vor găsi ei. Vă veți găsi unii pe alții. Și nu uita, lucrează-ți  precum olarul lutul, ceea ce ai ales. Adică binele din tine. Căci nimeni închis în trup de om nu are doar rău sau doar bine.

Și dacă n-am să pot ? Dacă n-am să vreau ? Dacă am să aleg să rămân aici ? Dacă n-am să mai plec niciodată jos în Vale ? Spune Părinte, ce zici de asta ? Rămân aici. Rămân la dumneata acasă. Bătrânul surâse. Poți rămâne aici până când ai să consideri că ești pregătită să te duci înapoi. Înapoi între oameni. Dar nu e încă timpul să rămâi de tot acasă. Vei putea face asta abia după ce vei trăi tot ce e de trăit în Vale.

….

Curseseră anotimpuri. Și o dată cu ele, lecții. Fiecare în ritmul lui. Ea sesizase doar că parcă s-a mai împuținat rândul nebunilor nebuni. Așa le zicea celor ce erau ca ea, colegi în suferință. Coborâseră în vale. Mai rămăsese doar ea.

…

Era într-o dimineață. Luminoasă și curată. Cu aer de munte primenit, cu murmur de viață simplă. Părinte, ți-am cam dat de lucru, îi spuse ea ca un copil ghiduș. El îi zâmbi cald. Era timpul. Mergi acuma copilă, mergi și fii bine. Viața te așteaptă. Lumea toată te așteaptă. Înaintea lor se întindea Valea. Cu forfota ei, cu plânsu-i inerent. Cu bucuriile ei. Se priviră în ochi așa cum se privesc doi oameni ce nu mai au secrete unul față de altul. Ca doi oameni egali și perfect treji. Și cum stătea el scăldat în razele soarelui ea gândi că parcă nici nu e așa bătrân. Sau poate ce vedea ea era spiritul lui. Liber și de neînfrânt. Așa cum devenise și ea, datorită lui. Îi sărută mâinile. Mâini calde, mâini bune, mâini plămăditoare, mâini vindecătoare.

Coborî. În jos. În Valea Plângerii. Acolo unde era viața. Și luă cu ea imaginea lui petrecând-o cu privirea. Știa că avea să-i vegheze drumul. Știa că avea să stea acolo până ce ea se va fi transformat într-un punct mic, aproape invizibil. Semn că a ajuns în Vale. Semn că a luat viața în piept. Semn că inima continua să-i bată în piept. Vie.

P.S. Lup Alb, multumesc pentru fotografie. Se potriveste de minune cu ce am scris.

Camaradul

Etichete

camarad, divinitate, drum, echilibru, firesc, gesturi, intamplare, lectie, lovitura, oameni, prietenie, vindecare

Se cunoșteau de atâta amar de vreme încât se duse spre el cu brațele deschise larg. Așa cum te îndrepți spre cineva de care nu te aperi. Complet deschis. Înaintea lor se întindea râul cu sloiuri de gheață, iar barca spre care tânjeau și în care ar fi încăput amândoi părea mică și fragilă. Mai mult intui decât văzu căci îl ningea pe gene și avea ochii mijiți. Vâsla ridicată. Prima lovitură îi nimeri maxilarul. Se îndoi din genunchi și îi ieși din suflet un fel de aaa ca o tânguire de clopot. Îl auzi vag și se întrebă de-i vorbesc corbii aceia negri. Asta este amice. Lecția despre supraviețuire. Și apoi veni a doua lovitură, undeva după ceafă și peste umeri. Căzu așa cum cad brazii când îi tai. Umplând cu sânge tot albul zăpezii. Cu obrazul lipit de recele ei. Văzându-l pe cel ce-l știa de-o viață urcând febril în barca mică. Și fără să întoarcă vreo secundă capul înapoi. Am să mor acuma, își spuse. Să vezi că acum am să mor. Și nici un pic de teamă. Doar liniște și un gând răzlet, un mic regret că nu apucase să ducă la bun sfârșit ce începuse. Că nu apucase să spună tot ceea ce era de spus.

Nu mai știa de când stătea așa. Se întorsese cumva pe spate, iar sus îi era cerul. Incredibil de albastru. Și brusc i se făcu dor de acasă. Dor alb ca zăpada ce-l ningea. Alb imaculat, alb perfect, alb complet.

Scârțâia omătul și el știu după pași, după călcătura hotărâtă, după vocea aprigă. Știu că e el. Camaradul lui. Mormăia în barbă, bombănea răsucind cuvintele ca pe foița de tutun. Uite și la ăsta ! Afară-i război și lui îi arde de stat în zăpadă !

Îl văzu cum se apleacă deasupra lui și zâmbi slab. Arțăgos ca întotdeauna. Aspru. De neînduplecat. Încruntat. În vârful degetelor ce-i căutau cu blândețe pulsul, îl simțea îngrijorat. Să te ia naiba ! Să nu îndrăznești să mori, ai auzit ?

Îi ieși iar vaietul acela ca o tânguire de clopot. Camaradul său îl ridicase pe umăr. Gâfâind din cauza efortului. Abia respirând din cauza aerului rece.  Auzi mă ? Să nu dea dracu să mori, clar ? Ajungem imediat și are să fie bine. Iar el  ca o păpușă de cârpă cu membrele inerte, bălăngăni din cap că da, a înțeles. Că da, nu avea să moară. Nu acum.

Și trecură amândoi prin apa plină de bucăți înghețate. El cu capul în jos, camaradul lui cărându-l în spate. Fără să scoată un sunet, atent pe unde calcă. În urma lor, dâra subțire de sânge. Urma ce în curând avea s-o acopere albul omătului.

…

În adăpost era cald. Era bine. Era sigur. Încercă să se întindă dar renunță. De undeva dintre omoplați, din nodul acela de mușchi și oase pleca durerea. Urcând în sus, prinzându-i toată fața.  Ești splendid prietene, îl tachină camardul său apropriindu-se de el cu un ulcior cu apă. Apă curată. Apă vie. Clar, în formă de zile mari, îi răspunse scuipând cumva cuvintele căci nu putea să le articuleze. Boboc, nu alta. Și surâse puțin.

Nu mai știa de trecuse o zi, o noapte sau mai multe. Între veghe și somn, între delir și luciditate, între febră și cuvinte șuierate dintr-un adânc ce își reașeza secvențele ultimei lui întâmplări de viață. Cuvinte alunecate dintr-un înalt ca un pisc de munte ce lăsa la vale avalanșe de gesturi meschine – mărunte – omenești păstrând sublimul. Între căldura sobei ce duduia și tăcerea înțelegătoare a camaradului său. Acceptase bucățelele de pâine pe care acesta le fărămițase cu grijă între degtele lui mari. Și laptele proaspăt muls de la capra pripășită prin curte. Pus în linguriță și strecurat între buzele-i arse. Și mierea adunată de prin faguri. Și fructele de cătină pisate, transformate în cea mai bună dulceață a lumii. Și coaja de salcie udată în apă fierbinte, devenită ceai pentru durerile lui. Cârpele ce-i înveleau rănile, oblojindu-le. Sub ele întremându-se. Vindecându-se pentru a putea termina ceea ce începuse.

Nu mai știa de trecuse jumătate de iarnă sau mai puțin. Dar știa sigur că în dimineața aceea, prima în care se ridicase din culcuș făcând primul pas, atunci auzise cânt de mierlă. Și acolo în curtea mică, cu capra behăindu-i printre picioare, se scăldase în raze palide de soare. De soare ce nu-l mai văzuse nu mai știa de când. De soare ce-l umplea și lumina. La fel ca zâmbetul camaradului său ce-l privea de pe prispă. Măi, măi să fie, mi se pare mie sau cineva a înviat ? Și el zâmbi la rându-i. Sosise timpul. Timpul să plece. Timpul să-l ajungă din urmă pe amicul ce-l lovise cu vâsla. Timpul să se uite în ochii acestuia și acolo să vadă ceea ce era de văzut. Timpul să își continue drumul. Să echilibreze lucrurile.

Pe curând, camarade ! Acesta își înclină ușor capul. Pe curând, prietene ! Aveau să se revadă atunci când avea să fie iar momentul. Într-un firesc dincolo de cuvinte. Își strânseră mâinile așa ca între bărbați. Între ei, litere puține, litere destule. Dumnezeu fie cu tine, îi spuse camaradul său ajutându-l să-și urce pe umăr bocceaua cu tot ce avea nevoie pentru drum. Și el surâse bland. Sigur că avea să fie cu el. Ca întotdeauna. Nelăsându-și niciodată copiii singuri. Nici măcar când aceștia se îndoiau. Atunci le trimitea oameni. Ca ei să creadă mai departe.

…

 

 

 

Apa

Etichete

actiune, alegere, apa, baltoaca, curgere, firesc, frumos, intamplare, intreg, lectie, libertate, parte, reactiune, simplitate

Se întindea nonșalant înaintea lui. Strada albă și în mijlocul ei o băltoacă de toată frumusețea. Apă cursă din nori și adunată într-un pumn de asfalt.

S-o ocolească ? Să treacă atent prin ea ? Să sară cu amândouă picioarele fix în mijlocul ei ?

Opțiuni. Posibilități. Alegeri.

Se zgâi puțin deasupra. Pe suprafața ei, ca o barcă fără vâsle plutea o frunză. Zări și două pietricele. Sau pietre, nu era sigur căci soarele ce-și trimitea razele îi deformau puțin percepția. În realitate ar fi putut fi o băltoacă destul de adâncă. Zâmbi. Cu o relativă precizie, băltoaca îi trimitea înapoi propria imagine. Ca o oglindă. Fugitiv se gândi că ar trebui să se bărbierească, dar cum reflecția nu era insuportabilă, puse gândul pe un raft de minte.

Ispita era prea mare. Se uită în stânga și dreapta. Strada dreaptă era pustie și luminoasă. Am să sar, își spuse cu tonul acela ce-l au copiii când se pregătesc să facă o poznă.

Își luă elan și plonjă fix în mijlocul băltoacei. Nu estimase deloc corect adâncimea. Era în apă până sub genunchi, bașca că se stropise tot. Îi curgea apă pe păr, pe față, pe barba nerasă, pe gene. Simți pe limbă câteva fire de nisip și le scuipă cu năduf. Își spuse că data viitoare când avea să facă o năzbâtie din asta fără să se gândească la consecințe n-ar fi fost deloc rău să țină gura închisă.

Se așeză pe o bordură. Își aprinse o țigară și trase cu sete. Un cățel apărut de nicăieri trecu pe lângă el. Se îndreptă spre băltoacă și după câteva secunde în care păru că gândește asupra posibilităților, alese s-o ocolească. Mda, uite un cățel conștient de acțiunile lui, râse el.

Băltoaca își revenise din zbuciumul săriturii lui și acum stătea impertubabilă. Asta până altcineva avea să sară în ea, curios și ignorând complet una din cele mai simple legi ale lumii. Nu era nimic misterios, nimic ilogic. Forța săriturii lui era egală cu forța apei din băltoacă ce-l stropise. Se întrebă retoric despre toate băltoacele din viața lui și după câtva timp se felicită singur. Sărise, era drept, dar măcar nu se tăvălise în ele. Eh, și dacă m-aș fi tăvălit, acuma nu aveam altceva ce să fac decât să suport consecințele faptelor mele.

Se uită spre cer. Nu avea nici o întrebare. Nici un reproș. Nici o neasumare. Nu-l obligase nimeni să sară în băltoacă. Surâse. Fusese doar alegerea lui. Experiența lui. Lecția lui.

…

Se ridică și își îndreptă spatele. I se făcu brusc dor. Dor de apă. De apa ce curge nesfârșit. De apa curată ce-i întorcea înapoi, fără nici un cusur, imaginea completă. De apa cu care se identifica perfect, contopindu-se și potențându-și reciproc forța. De apa cu care rezona până în cele mai mici vibrații. De apa apă. Apa ce hrănea, apa ce creștea.

Privi în larg, apoi puțin peste umăr. În urmă erau băltoacele în care sărise. Sau pe care le ocolise. Sau prin care pășise cu grijă. Întâmplările vieții lui. Și iar înainte. Se întindea incredibilă. Albastră, verde, cu luciri fără de ascunzișuri. Pregătită să-l curețe precum într-un ritual de purificare. Pregătită să-l primească ca întotdeauna. Și să curgă în drumul ei, umăr în umăr cu al lui.

Își smulse hainele de pe el și chiuind fugi spre ea. Plonjă în larg, despicând cu brațele valurile. Cea mai incredibilă senzație pură a lumii. Ca o întoarcere acasă. Ca un loc sigur și inocent. Ca o regăsire de sine. Înota cu ochii închiși căci știa deja drumul. Știa peștii, algele, coralii. Știa direcția. Își făcea loc prin valurile ei, îndepărtându-le sigur, cu grijă, delicat și atent. Iar ea îi răspundea plină de recunoștiință și în același firesc. Îi dăruia înapoi ceea ce îi oferise. Cu vibrații tandre și bune, cu cânt de delfini. Apa lui, oglinda lui.

Se întoarse pe spate. Acum plutea. Și ea îl susținea cu aceeași siguranță. Privi cerul. Era albastru. Iar el o parte din frumos. Era un tot. Era liber.

…

Iar asta mi-a inspirat curgerea apei. Zâmbet.