Mașina timpului ( leapșă )

Etichete

amintiri, copii, daruri, echilibru, frumos, intamplari, leapsă, oameni, rai, umor

Dacă ar exista o mașină a timpului, ce zile sau momente din viața ta trecută sau viitoare ai vizita ? Așa m-a întrebat zâmbind OFZ, iar eu am tăcut tainic și-am înhățat leapșa ei.

Nu știu cum e la alții, dar eu nu simt foarte des nevoia de a revizita episoade din trecut. Și totuși uneori mi se întâmplă. Iar atunci, fără de tăgadă mă îndrept spre momentele fericite ale vieții mele ce le-am încapsulat în învelișuri neperisabile și le-am depozitat în memoria mea de lungă durată. Se mai impune, cred eu, o precizare. Ceea ce am trăit trist, neplăcut și-a estompat în timp semnificația emoțională, s-a vindecat, astfel încât astăzi mă pot referi la orice secvență a vieții mele fără s-o resimt ca fiind prezent dureroasă.

Și mai ceva. Mă voi referi strict la clipele mele de fericire și nu ale celor dragi mie, chiar dacă la momentul respectiv m-am bucurat alături de ei de un anume ceva. Nu-mi permit să devoalez ceva ce nu-mi aparține. Această postare va fi deci un concentrat de egoism, cu un singur personaj principal – adică eu ( emoticon din acela ce se hlizezște aici ), ceilalți apărând în plan secundar și cumva indirect, vinovați de fericirea mea sau doar martori ai ei. Presupun că e de la sine înțeles că nu am cum să cuprind în câteva rânduri acele mici frânturi de fericire, de stare de bine, de zâmbet din motive justificate, necunoscute ori aiuristice. Dintr-un tot voi alege câteva felii și asta aleatoriu, necronologic și nu în ordinea importanței lor.

Să înceapă spectacolul. Zâmbet.

Din trecutul meu apropiat aș revizita….

Ziua în care m-am căsătorit, momentul acela în care am spus da. Atunci am fost cumplit de fericită, pe de-o parte datorită contextului ce te îmbia la fericire cât și surprizei ce mi-au făcut-o câteva colege dragi aducându-i acolo pe fetița ce-o iubeam și pe frățiorul ei.

Dimineața în care am plecat în luna de miere, adică în săptămâna cu pricina. Matinală fiind am reușit să mă autodepășesc și să mă trezesc la o oră la care chiar și găinile dormeau. Toate pozele ce le am făcute la rezervația de zimbri, la Densuș și la o parte din Sarmisegetuza mă arată într-o ipostază hlizitoare și contagios țopăitoare. Singurii pe care n-am reușit să-i molipsesc cu fericirea mea au fost zimbrii ce mi-au părut defintiv deprimați, necatidicsind să vină să-mi mănânce din palmă.

Ziua în care am divorțat, în care m-am eliberat complet, în care am reușit să iert și să nu mai am regrete. Mi-a venit la propriu să fug prin iarbă și să mă tăvălesc prin ea, noroc cu betoanele din jurul blocului ce mi-au mai înfrânat elanul.

Atunci când un om bun mi-a întins mâna lui și m-a ajutat necondiționat să mă ridic din băltoaca în care îmi plângeam de milă și de unde priveam încruntată spre lume. Nu-mi pot imagina ce s-ar fi întâmplat dacă Providența nu mi l-ar fi scos în cale. Dar știu ce s-a întâmplat pentru că mi-a ieșit în drum. Zâmbet aici.

Ziua în care am revenit acasă, plecată fiind brambura pe câmpii. Perioada de brambureală a fost cea mai nefericită perioadă a vieții mele, nicicând nu m-am simțit mai singură și mai în pericol de a mă pierde pe mine însămi. Mi-e imposibil să descriu starea de bine ce-am avut-o când am intrat în casă, acasă la mine, cu mine.

Atunci când cineva mi-a trimis ceva în care erau o parte din poveștile de pe blogul meu vechi. Scrise frumos într-un album.

Atunci când l-am primit pe Micul Prinț, să-l am cu mine mereu agățat la chei.

Ziua în care am deschis un pachet și în el era incredibil de  multă ciocolată. Și toată a mea. Plus mai ceva frumos. Zâmbet.

Secunda în care am realizat cât de mult îl iubesc pe Omuleț. Iubirea asta despre care vorbesc e un cuvânt slab, e doar o felie din ce simt pentru el – cel mai fericit, cel mai dulce, cel mai special copil al lumii.

Clipele petrecute cu Rubire. Iubire- Rubire era un joc al ei, așa mă striga, așa se alinta atunci când avea poftă de tandrețe din aceea maternă sau când vroia ceva.

Atunci când am văzut marea.

Atunci când supărată fiind cineva mi-a zis referindu-se la omul ce-mi produsese supărarea: Spune-i lui Lăbuș ăla că dacă îl prind îl bat de-i sună apa în cap. Am râs atât de mult de comicul exprimării încât aproape am uitat de ce eram supărată.

De fiecare dată când m-am îndrăgostit.

De fiecare dată când am simțit un prieten bucurându-se pentru bucuriile mele ori fiindu-mi aproape în vreo cotitură.

Atunci când un pui mic cu ochi albaștri a plecat acasă la mama și la tata și n-am mai fost singur pe lume. Azi, când m-am întâlnit întâmplător cu puiul mic și a fugit la mine în brațe spunându-mi te besc.

Cât privește viitorul… păi aici e simplu. Habar n-am ce-o să-mi rezerve el. Sper eu întâmplări blânde de viață, alegeri înțelepte și întâlniri ce să-mi permită echilibrări de situații. Iar într-un final sper ca plecând din iadul ăsta de pe pământ să ajung direct în rai. Acuma, nu știu ce își imaginează fiecare prin rai, dar știu că pentru mine e un loc liniștit și senin în care eu voi pluti ca o bulă, ca un atom, ca o particulă perfectă. Și nu, acolo nu m-aș îndopa toată ziua cu ambrozie și nectar. Ci eventual aș sta la un pahar de vorbă imaterială cu toți oamenii ce mi-au adus clipe de fericire în viața de pe pământ. Și le-aș mulțumi. Zâmbet.

..

Leapșa merge mai departe spre… Conviețuire, Cer Senin, D’ale Sabinei, Freestar, Dunia, Cita - vreți ? Mai vrea cineva ?

Ora de cosmetică

Etichete

apa, barbati, cosmetice, crema, femei, ingrijire, oameni, parfum, sapun, umor

Nu, nu este un post destinat exclusiv femeilor, deși la prima vedere așa va părea. Spun aceasta pentru că sunt convinsă că și bărbații au preocupările lor în ce privește ambalajul în care locuiesc. Apoi, nu este nici un post publicitar, poate vag comercial, asta da. Mențiunile pe care le voi face nu vizează promovarea vreunui anumit produs în detrimentul altuia, ci sunt doar referiri la ceva testat pe propria piele, căci de obicei mă abțin să vorbesc doar din auzite. Acestea fiind spuse, ora mea de cosmetică a fost încadrată la categoria aiureli, ceea ce înseamnă că latura mea omenească va fi tratată cu toată seriozitatea aferentă ( zâmbet ).

Cred că mai e important să precizez de la bun început că fiecare e liber să-și trateze fața și corpul așa cum crede de cuviință ( încă un zâmbet )

A, am început să scriu postarea aceasta cu multă vreme în urmă. Pe la jumătate, habar n-am de ce, m-am oprit. Mi-am reamintit ieri de ea citind interviul luat de Alina unei doamne medic ale cărei păreri îmi par de bun simț si care are, dacă e să mă întrebați pe mine, un păr roșu fabulos.

…

Oricine mă cunoaște în viața reală stie că-mi plac chestiile ce miros frumos.  Am mai spus-o și cu altă ocazie, senzorial funcționez preponderant în registrul olfactiv, cu siguranță ceva rămășite primitive de pe vremea când eram maimuță, probabil un cimpanzeu și mă lăsam alergată de Ivan, și el un cimpanezu, cochetând și lăsându-l să-mi cunoască sufletul meu ăla neprețuit, he, he, cum altfel decât prin amușinare ( zâmbet ). Asta înseamnă că la mine acasă, pe rafturi, în baie, în cameră, prin sertare, lângă pat, pot fi găsite tot soiul de cutiuțe din categoria celor ce promit frumusețe veșnică trupului în care am poposit în viața asta. Sunt un client aproape perfect al campaniilor de marketing si nu întotdeauna rezist impulsului de a nu achiziționa câte o prostioară. ( pe care o încep și apoi o las printr-un colț ). Totuși de cele mai multe ori, îmi revin pe ultima sută de metri și ținând în mână un anumit produs, după ce i-am studiat ingredientele mă gândesc dacă în mod real am nevoie de el sau e doar un moft.

Să revin la fața cu care mă hlizesc spre lume. Cred mult în curățarea feței, așa că de aici încep. Mă machiez foarte rar și totuși mă demachiez zilnic, moment în care realizez că am adunat pe față cel puțin o tonă de praf. Folosesc din belșug apă și demachiante ce se spală pentru că n-am răbdare cu cele ce seamănă cu o cremă. O dată pe săptămână și asta s-a transformat deja în ritual, “ mă aburesc “  adică fac un ceai de mușețel, albăstrele, gălbenele ori alte plante și stau cel puțin zece minute la aburi. Urmează etapa “ scărpinatului “ adică a gomajului cu te miri ce găsesc prin cămară. În general făină de mălai plus lămâie și miere, urmată de aplicații cu iaurt, fructe zdrobite sau măști din cutie. După etapele menționate, urmează cea a “ mâzgălitului” sau “ cremuitului “ . Acuma, oricât aș fi eu de credulă, știu că nu există creme magice care să șteargă efectul timpului. Dar îmi zic mie că măcar să am niște riduri îngrijite și atunci îmi întind pe față  te miri ce maglavais. Aici îmi manifest patriotismul și folosesc în general produse românești. În viziunea mea Ana Aslan chiar a fost o mare doamnă, iar ultimele inovații Gerovital sunt chiar interesante. La un moment dat am folosit o cremă naturală al cărui singur inconvenient a fost că nu s-a aborbit complet în piele și la soare te puteai uita, dar la mine ba, așa de tare îmi lucea fața, în rest numai de bine, am fost mulțumită de produs. Uneori mai dau iama și prin creme made în altă țară, n-aș putea preciza ceva anume pentru că nu sunt fan declarat al unui anumit brand, deși parcă, parcă produsele celor de la Yves Rocher sunt așa de drăgălașe.  Am o slăbiciune pentru apa termală și de câte ori prind ocazia mă pufăi cu ea și apoi aștept să văd rezultate miraculoase ( zâmbet ).  Nu știu ce să spun despre dermato-cosmetice pentru că nu le-am încercat, dar vorba aceea, în principiu așa, timp am berechet.

Dacă am terminat cu fața, înseamnă că e vremea să cobor mai jos. Nu știu dacă Dove chiar are o pătrime cremă hidratantă pe lângă altele, dar e mirosul meu favorit în materie de săpun și gel de duș.  În baza unui raționament simplu, totul începe cu apa și săpunul ( zâmbet ) că altfel cam degeaba îți torni pe tine chestii parfumate. Ar urma antiperspirantul, ideal e cel ce nu lasă dâre albe pe hainele închise la culoare. Nu am încercat încă un deodorant natural, din acela fără aluminiu și alte ciudățenii, dar vreau s-o fac cât de curând căci sunt curioasă tare. Despre cremele de corp, nu știu ce să zic, probabil că sunt utile, doar că pe mine entuziasmul mă ține fix trei zile. Timp în care sunt extrem de conștiincioasă și încep cu degetul mic de la picior pe care îl tratez generos cu cremă hidratantă terminanând cu urechile, apoi mă dezumflu și uit de cutia cu poțiune magică prin vreun colț. Desigur, glumesc în ce privește urechile, nu m-am gândit niciodată să mă dau cu cremă pe urechi, dar chiar așa, poate ar fi timpul să încerc ( zâmbet ).

Nu prea cred că parfumurile întră la capitolul cosmetice dar fiindcă predominant sunt o olfactivă, cum aș puta rata ocazia să pomenesc măcar puțin de ele ? Aici mi-e clar că gusturile nu se discută, fiecare din noi reverberăm la anumite arome. În ordinea importanței lor, sus de tot, bașca în vârf șade sigur pe el parfumul florilor de cireș. Cea mai senină, mai delicată,misterioasă, ireală aromă a lumii. Am regăsit acest miros în Fleurs de Cerisier.  Apoi, mai jos cu o treaptă ar fi I Love Love, un parfum jucăuș, distrat, efervescent. Tot la același nivel e parfumul florilor de liliac, cel al mimozei și cel al ceaiului verde. Acestea îmi plac la fel de mult pe cât îmi place lavanda. Și tare m-aș bucura dacă cineva ar inventa un parfum cu flori de mușețel – acestea îmi inspiră curățenie și simplitatea. N-am habar cum miros în realitate lotușii, dacă cineva știe îl rog să-mi dea de veste ( zâmbet ). Și tot pe lista de așteptare sunt niște parfumuri ce conțin doar ingrediente naturale, iar într-o zi o sa le încerc asta în cazul în care nu mor din cauza curiozității până atunci. Neaparat să nu uit de ceva ce mi-a plăcut mult, mie îmi aducea a miros de lăcrimioare, deși nu sunt sigură că erau chiar lăcrimioare, îi spunea Brillant Withe Diamonds.

Cugetam eu acuma așa… parcă e mai simplu uneori să fi bărbat. Jap – jap, îți rașchetezi barba,  dai cu o chestie de aia after, faci un duș, dai cu antiperspirant, eventual un strop de parfum și gata ! Că tot veni vorba, n-am nimica cu nimeni, dar, zău așa e tare comic să văd un bărbat că se îngrijeste mai mult decât mine. Iar când deja e concurs – cine stă mai mult în baie și toarnă pe el mai multe chestii parfumate, parcă ridic din sprâncene. Despre pensat și unghii făcute cu luciu, auch ( zâmbet ). Serios vorbind acuma, eu sunt mai primitivă și prefer varianta unui bărbat nu chiar cimpanzeu ca Ivan, dar nici precum un bibelou, nu de alta, dar m-aș teme că dacă strănut în preajma lui se sparge ( zâmbet din ăla năstrușnic ).

Cred că am plecat de la Ana și-am ajuns la Caiafa. Eh, se mai întâmplă. E bine totuși că vorbind despre cosmetice n-am ajuns la rețete de prăjituri.  Oricum, indiferent de ce creme folosesc ori ce parfumuri torn pe mine, am zile în care arăt bine și asta pentru că starea mea e interioară e bună, si am zile în care sunt complet pleoștită. Că e omenesc să fi și așa ( zâââmbet și gata acuma ).

Un om mare

Etichete

agrafa, calut de mare, copil, inima, inocenta, loialitate, minte, oameni, om mare, specii fidele

Cei care mă cunosc în viața reală știu că agrafa ce-o port în păr face parte din imaginea mea. În orice fel mi-ar fi tuns părul, în orice fel l-as aranja – asta atunci când am chef, mai devreme sau mai târziu printre plete îmi poposește cel puțin o agrafă. Mă tentează de numa’ modelele acelea de agrafe cu buburuze ori flori de soare, dar dată fiind etatea ce-o am mă mulțumesc cu agrafe model clasic, din acelea foarte simple, 10 bucăți la X lei. Nu știu dacă e relevant faptul că seara când mă culc agrafa zboară din păr direct lângă pat, iar a doua zi încep procesul de căutare a ei, asta dacă n-apuc să calc cu tălpile prin ea și să fac auch ( zâmbet ).

Zilele trecute, un om simpatic m-a tachinat pe seama agrafei mele din păr. M-a întrebat de ce o port, iar eu spontan si fără să gândesc prea mult i-am spus că agrafa aceea are rolul de a-mi ține ideile adunate laolaltă ( zâmbet ). Îmi zice omul simpatic: dar știi, oamenii mari, femeile adulte nu poartă așa ceva. Moment în care cred că m-am uitat puțin cruciș și-am replicat că eu nu sunt un om mare și nici o femeie adultă. Sunt doar în creștere și cam atât ( încă un zâmbet ).

Discuția în sine n-a rămas fără urmări. Adică eu cam așa pățesc, îmi rămâne în cap câte o idee pe care o prind bine cu agrafa, o analizez și-o dezvolt până mă plictisesc de ea sau ea de mine. De obicei concluziile sunt parțiale și acuma ce concluzie aș putea trage de pe urma bietei agrafe omniprezentă în pletele mele ? Că sunt, uneori și într-o anumită doză, infantilă ? Sunt și n-am nici o șansă să cresc atât de mult încât să-mi pierd dorința de a copilări de câte ori am ocazia. Că sunt aiurită ? Sunt și așa, și ce dacă ? Că sunt sărită de pe fix, iar percepția mea asupra lumii e și ea la fel ? Sunt și sărită de pe fix -  e drept, la fel ca umorul ce din fericire îmi permite să nu mă iau în serios mai mult decât e cazul. Înțeleg prin acest fix acele șabloane de gândire ce te scutesc de la a mai gândi singur cu riscul de a nu-ți utiliza neuronii cu care te-a înzestrat natura luând de-a gata cugetările, implicit limitele de gândire ale altora.

În rest, sunt și eu om mare. Adică așa cred. Adică sunt un om mare în virtutea a ceea ce înțeleg eu că este un om mare.

Cum nu mă pot abține… expresia femeie adultă / bărbat adult mă duce cu gândul la… să zicem la căluții de mare ce la un moment dat devin maturi sexuali și se apucă să bâțâie prin apă unii după alții pentru a da naștere unor vrednici urmași. Și ca o paranteză, nu doar că se înmulțesc dar mai și rămân alături unii de alții timp îndelungat, uneori toată viață ca și alte specii. De unde ideea că vorba dragă, am călcat oleacă strâmb pentru că animala din mine nu s-a putut abține nu are neaparat valoare de adevăr absolut, dar e drept, poate servi drept scuză în proprii ochii. Rămânând la ideea de fidelitate față de partener, se pare că aceasta nu e o regulă bătută în cuie nici în lumea animalelor, nici în cea a oamenilor.  De unde gândul și dilema … este loialitatea o caracteristică a omului mare ? Loialitatea față de partener, de prieteni, de idei, etc. Ca să fie clar, în ce privește loialitatea față de partener, mă refer la timpul petrecut împreună cu acesta, timpul cât durează relația și nu la situațiile în care te desparți de cineva și apoi socializezi cu altul pentru a-ți perpetua specia, a te zbenghui împreună, a te hlizi unul la altul, a construi ceva umăr în umăr sau alte variante ( zâmbet ). Cum în general sunt un cal de cursă lungă – unul cu agrafă în coamă – bineînțeles și cum n-am avut decât niște mici abateri de la linia dreaptă, consider că da, loialitatea față de partener, față de prieteni, față de un principiu, etc este o caracteristică a omului mare.

În capul meu, a fi om mare mai înseamnă a fi responsabil de faptele tale. Înseamnă a-ți asuma alegerile și consecințele chiar și atunci când acestea nu sunt din acelea roz. Înseamnă a avea demnitate. Înseamnă a juca cinstit. Înseamnă a-ți accepta natura umană fără a te lăsa limitat de ea. Înseamnă a deveni cumva înțelept și asta în baza experiențelor de viață, știind că procesul de învățare este unul permanent și că urcarea unei trepte înseamnă alte trepte în față.  Înseamnă a fi deschis, a fi adaptabil. Înseamnă a fi tolerant și înțelegător, plin de compasiune și conștient asupra momentului când e cazul să intervii și când nu. Înseamnă a-ți folosi propria minte și a-ți asculta propria inimă. Înseamnă a observa și a analiza lucid momentul în care e bine să-ți iei spada din cui sau e bine s-o lași în teacă. Înseamnă a visa, dar nu la cai verzi pe pereți ( oare ce-am cu caii de tot pomenesc de ei ? ) ci la realități interioare realizabile. Înseamnă a lucra asupra punctelor slabe și a-ți cizela punctele forte. Înseamnă a sta atunci când intuiția șoptește că e cazul de stat sau a merge când e timpul de mers. Înseamnă a avea cicatrici ca semn al vindecării rănilor și nu o inima netedă lipsită de trăiri. Înseamnă a avea picioarele bine înfipte în pământ, ochii ațintiți spre cer sau în ochii celuilalt, fără nici un ascunziș. Înseamnă a avea curaj să te judeci singur fără încrâncenare și fără false pretexte, neașteptând vreo judecată de apoi. Înseamnă a echilibra ceea ce e de echilibrat. Înseamnă a nu-ți pierde umorul și capacitatea de a râde de o situație, alături de un om și nu de el.

Și nu, în capul meu, un om mare nu înseamnă a deveni ursuz și veșnic încruntat. Și nici lipsit de scrupule. Și nici obsedat de putere și control, de imagine și aparență, de lovituri mișelești și jocuri de culise, de nerecunoștiință și lăcomie, de orgoliu și minciună ridicată la rang de artă, de iresponsabilitate și lașitate, de egoism și imaginar si de altele. Deși, la o adică, toate acestea sunt tare omenești, însă nu înțeleg prin asta obligativitatea de a persista în ele.

Îmi verific, cu un gest devenit stereotip, agrafa din păr. E acolo, e la locul ei. Îmi ține ideile laolaltă. Ideile mele libere sau aproape de eliberare ( zâmbet ).

Am zis oare că mă simt bine lângă oamenii mari ce n-au uitat de copilul interior ? Nu cred c-am zis, dar nu-i bai, o spun acuma. De ce copil ? Pentru că acesta vine cu inocența. Cu încredere, cu bucurie simplă, cu acea curiozitate de a descoperi și afla lumea, cu plăcerea jocului, cu și cu… încă un zâmbet.

…

Horoscop 2012 ( leapșă )

Etichete

acceptare, acvaria, alegere, bine, funnyblog, horoscop, inocenta, intalniri, intamplari, iubire, lectie de viata, oameni, simplitate, umor, urania, zodii

M-am tot zgâit la ele. Preț de vreo jumătate de oră. Și-n afară de faptul că sclipeau înșirate în constelații aranjate după o lege proprie, nimic. Nici o revelație cu iz de previziune. Nimic. Am cugetat eu mai o vreme, apoi am închis fereastra. Frigul pătrunzător îmi înghețase nasul și visam la o sobă, la un foc duduind, la niște plăcinte, la zarvă și râsete de copii. Fără nici o idee în ce privește leapșa de la OFZ.  Ce mă fac cu horoscopul ? m-am întrebat înainte de a adormi, privind în treacăt lumina stelelelor strecurată pe după draperii. Păi joacă-te, mi-a părut că le aud spunând. Și cum n-am pic de aptitudini în a desluși mersul astrelor și nici alinierea planetelor, m-am jucat ( zâmbet ).

Cuvântul cheie al anului 2012 va fi echilibrul. Se vor ivi astfel situațiile potrivite pentru a îndrepta orice urmă de dezechilibru. În virtutea liberului arbitru, indiferent de zodie, fiecare va avea liberatea de a interpreta aceste situații de viață după bunul plac și disponibilitatea de a-și asuma consecințele inerente unei alegeri. La această categorie intră întâmplările de viață cu iz roz sau alte nuanțe de violet până la negru ca pana corbului și de ce nu, cele alb serafic. Contextele ce par strânse cu ușa ori pe muchie de cuțit vor fi și ele printre celelalte. Cum mai jos de pământ nu se poate cădea, demersul de extragere din băltoacă și înaintare, chiar dacă târâș și nu în pasul ștrengarului vor fi apreciate drept determinare în trăirea propriei vieții, răsplătită pe măsură. Nu de cer, nu de destin, ci ca un rezultat al bumerangului faptelor aruncate înspre alții. De unde banalul sfat șoptit de astre cum că-i bine să dai în alții cu bun simț căci acesta, la un moment dat și probabil în viața asta,  se va întoarce la expeditor. Se pot lua în calcul întâlnirile cu oameni providențiali a căror mână întinsă e bine să fie apucată cu fermitate. Și cu recunoștiință. Când mizeria se adună prea mult se poate folosi pentru îndepărtarea ei, lopata din dotare. Gunoiul va fi aruncat peste bord și nu în alții, iar pentru momentele de maximă lehamite ori saturație e utilă inocența de copil. Candoarea aceea bine pitită, adevărat balsam chiar și în cazul mușcăturilor de rechini.

Musai să scriu despre subiectul meu preferat, asta dacă tot am ocazia. Nu că m-aș pricepe la dragoste, dar și ce dacă ? ( aici e emoticonul acela cu limba scoasă ). Cum nu cred într-o singură, unică și mare iubire, rămân restul probabilitățiilor. Adică acele întâlniri de viață ce te amprentează în felul lor propriu atunci când sunt trăite. Fiecare fiind la timpul ei o mare iubire. Probabil spun asta pentru că eu n-am reușit până acum să iubesc puțin și nici mediu ( zâmbet ). Așadar anul 2012 va fi un an al întâlnirilor de viață. Un an al reparării dacă mai e timpul reparării. Sau al închiderii definitive a ușii acolo unde e cazul. Sau poate al deschiderii unei uși noi. Va fi și anul lecțiilor învățate la acest capitol. Chiar și întâlnirea cu Tipul de la cablu sau cu Mary cea cu vino încoace a avut rostul ei ( zâmbet ). Cei ce sunt singuri n-ar trebui să-și dea cu capul de pereți. Pe lângă faptul că gestul în sine nu servește la nimic, iar demnitatea e o noțiune palapilă și nu abstractă, există mai multe opțiuni. Timpul singurătății e util pentru un exercițiu de relaxare, pentru întâlniri cu prietenii sau pur și simplu pentru o mască cu mălai și miere, schimbatul unui bec ars, repararea unei prize sau tricotarea șosetelor de lână.

În ce privește aspectul financiar al anului 2012 acesta stă sub semnul expresiei habar n-am. Știu însă că vor fi favorizați cei ce apreciază banii ca fiind mijloc și nu scop cât și cei vor munci cu mânuțele proprii netransformându-se în lipitori pe cârca altora. În vederea evitării deziluziilor e bine ca recunoașterea socială să nu fie un obiectiv obligatoriu de bifat. Invidia e și ea omenească, iar alternativa aprecierii autentice a celor ce sunt cu adevărat valoroși e mai rară, dar din fericire nu chiar pe cale de dispariție. Ca fapt divers, adevărata valoare își are rădăcinile în interior, iar accesul la această realitate face suportabilă inclusiv o lapidare. Căci în urma fiecăruia dintre noi rămân urme, rămân faptele nostre și ceea ce am plantat bun în sufletele de oameni. De unde adevărul din vorba că omul fie transformă locul în cocină, fie îl sfințește chiar și acolo unde muncește.

Ca jocul meu să fie complet, mai trebuie să ghicesc în mersul planetelor ce și cum va fi cu sănătatea. Acuma în funcție de starea prezentă și de modul de viață dus, probabil că fiecare își poate face propriile previziuni. Păstrând linia acelui echilibru menționat la început e de la sine înțeles că o viață armonioasă, cumpătată și centrată pe acceptare de sine și trăiri pozitive, nu poate fi decât de bine. Personal cred în abordarea holistică și am credința că o afecțiune are șanse mari de izbândă atunci când în vindecare se iau în calcul planul fizic, cel psiho-emoțional și cel energetic. Consider însă că fiecare e liber să-și aleagă singur calea de vindecare și omul potrivit ca doctor sau vindecător. Așa că dacă cineva va considera de cuviință să bea ceai din flori de mucegai, să se roage, să mediteze, să devină raw vegan , să înghită substanțe active poleite cu diferite denumiri în funcție de compania producătoare, e liber s-o facă ( zâmbet ).

Concluzia cititului meu în stele ? Păi… va vedea fiecare la fața locului ce și cum va fi cu anul 2012. În ce privește anul meu, intenționez să fie unul bun. Și am să-l fac să fie bun. Cum ? Simplu. Am îndărătnicia unui catâr, crezuri subiective dar valide, idealism ce-mi permite să cred în umanitate și fapte bune, inconștiența de a o încasa fără să crâcnesc ( decât doar în fața prietenilor ), inima de copil, spate și umeri de om mare, simplitatea de a nu cădea în păcatul trufiei, știința de a știi că știu fără a știi nicidecum tot, curiozitatea de a cerceta, inspirația de a tăcea atunci când e cazul, intuiția mai trează decât a fost vreodată, neuronii și sinapsele într-o stare relativă de funcționare, bunul simț de a mulțumi, timp pentru a-mi manifesta recunoștiința, curaj de a-mi asuma răspunderea faptelor mele, îndrăzneala de a visa măcar din când în când,  nebunia de a nu mă conforma turmei decât atunci când îmi convine ( săru’ mâna, știi tu cine pentru asta ), blândețe uneori și nu pentru oricine, detașare în a lăsa să curgă pe lângă mine și nu prin mine urările de nebine ale altora,  înțelegere în tot ce e omenesc, bucuria de cele mărunte și pentru bucuriile altora chiar și atunci când nu le înțeleg, umorul suficient în a râde de mine atunci când mă iau prea în serios, hai că mă întind deja -  hm, ar mai trebui să lucrez în ce privește modestia ( zâmbet ). Sunt un om normal. Și e normal să-mi doresc a avea un an bun. Și e normal să vă doresc și vouă la fel ( zâmbet ).

Pentru amatorii de zodiace și horoscoape, o mică selecție de linkuri fără pretenția de a acoperi toate gusturile, dar musai cu oleacă de umor pe lânga seriozitatea absolut necesară:

Horoscop Urania 2012

Horoscop Japonez – FunnyBlog

Lucruri amuzante despre zodii – FunnyBlog

2012 – Anul Dragonului de Apa – Acvaria

Zodiile in viata de dincolo – FunnyBlog

Zodiile si gelozia – FunnyBlog

…

P.S. Dacă cineva simte nevoia să preia leapșa, e liber s-o facă ( zâmbet ).

Obiectul obiectelor ( leapșă )

Etichete

amprente, bijuterii, indispensabil, inutil, oameni, obiecte, umor, util

Mă întreabă OFZ într-o zi: hei, Lotusule, care e bijuteria ta preferată ? Dacă n-ai, nu-i nici o problemă. Poate găsești un obiect ce-ți este indispensabil. Ceva pentru care te-ai întoarce din drum sau ai sări chiar și-n foc să-l salvezi.

Notă: am amânat preluarea lepșei din simplul și aiuritul motiv că relația mea cu orice înseamnă obiect material este una ambivalentă. Asta înseamnă că oscilez între indiferență și prin asta înțeleg că nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă de anumite obiecte și atașamente cu iz posibil infantil fașă de obiecte uneori complet lipsite de valoare materială, dar a cărora pierdere mă face să smiorcăi fără ca nimeni să înțeleagă exact de ce o fac.

Așadar sunt ambivalentă. Ca să fie clar, ambivalența mea vizeaza doar obiectele materiale nu și oamenii. Cu aceștia lucrurile sunt mult mai simple în sensul în care ei pot fi în inima mea, imediat în apropierea ei sau la ani lumină distanță. Să nu divaghez, acesta e un alt subiect. Mai bine revin la obiecte și indispensabilitatea lor.

Indispensabil înseamnă pentru mine că nu pot trăi fără, că viața mea depinde de acele obiecte. Și cu excepția unor situații limită, sunt puține obiectele ce le consider indispensabile. Un mic exercițiu de imaginație m-a purtat într-o junglă, supraviețuitoare a unui accident aviatic. Prespunând că mă adaptez și instinctul meu de conservare funcționează măcar la nivel de avarie, înseamnă că după aproximativ trei luni, salvatorii mă găsesc și eu ajung înapoi în civilizație. A, se subînțelege că posibilii băștinași de pe insula unde am aterizat nu sunt canibali pentru că atunci opțiunile mele se cam duc pe apa sâmbetei. Bine, bine, mi-am zis eu, mă găsesc dar în ce hal o să arăt eu după trei luni ? Prima dată mi-am zis că iubitul meu, ăla care mă aștepta la aeroport să mă aducă salvatorii ( să-i fie rușinică că n-a plecat să ma caute, discutăm noi asta când ajungem acasă) mă iubește pentru sufletul meu neprețuit și mintea mea ca un brici ( ce nu mai taie ). În condițiile astea, ambalajul în care locuiesc nu contează prea tare. Tu chiar crezi ce zici ? m-a întrebat o voce pusă pe șotii.  Am vrut să zic da, dar m-a apucat brusc sughițiul și n-am mai zis nimic. Este evident pentru oricine că după trei luni petrecute în sălbăticie aș fi în forma mea fizică cea mai bună, probabil de nerecunoscut chiar și de mama. Am lăsat de-o parte gândul ăsta și mi-am zis că merg la risc. Dă-o încolo de fațadă, mi-am zis. Viața mea e mai importantă. Și în situația cu pricina mi-ar fi cu adevărat util un cuțit și poate o oglindă. Dacă își imaginează cineva că voi folosi cuțitul pentru a vâna, ei bine nu. În primul rând n-am abilități de vânător și apoi nu m-ar lăsa inima să iau viața cuiva ( da, plâng de sare cămașa de pe mine la tăiatul porcului și bietul animal cică nu se duce în lumea drepților din cauza asta. adică așa mi-au zis niște oameni când accidental am asistat o dată la așa ceva ). Oglinda aș folosi-o nu pentru a mă hlizi în ea. Presupun că-n condiții vitrege nu-ți mai arde de incantații gen oglindă, oglinjoară. Ea mi-ar fi de folos pentru a trimite semnale. Iar cuțitul l-aș folosi pentru a-mi încropi un adăpost din crengi. Mă gândesc că oricât de fascinantă ar fi viața sub cerul liber, la un moment dat tot vrei să mai intri și în casă. Inutil să menționez că aș fi plină de zgârieturi și vănătăi pentru că astea le am și într-un mediu familiar, darămite într-unul necunoscut ( zâmbet )

Hai că imaginația mea s-a dus iar peste țări și mări. Să revin la obiecte. La cele pentru care m-aș băga și-n foc. Ei bine… Acestea sunt darurile primite de la oameni frumoși ce și-au lăsat amprenta asupra lor și astfel obiectele nu mai sunt simple obiecte, ci au devenit cumva vii. Și da, m-aș băga și-n foc pentru : câteva cărți, un calendar cu 12 ipostaze ale unui pui ce l-am iubit mult, un fel de album în care o prietenă a adunat niște scrieri de-ale mele, lemurul din ceramică primit de la sora mea, colecția mea de lumânări, câteva bilețele scrisorele între mine și o prietenă de pe vremea când învățam să vorbesc, o jucărioară de pluș ( singura ) primită de la două colege dragi cu scopul de a-mi încălzi mâinile tot timpul reci, un port chei cu chipul Micului Prinț primit tot de la o prietenă și o piatră adusă din nu mai știu ce țară de o alta.

Cei ai casei știu că nu mă dau în vânt după bijuterii. Îmi place să mă uit la ele, îmi place în mod deosebit argintul dar de împopoțănat o fac doar în fazele mele de maimuță ( zâmbet ). Rezultă deci că nu m-aș sinchisi să mă bag într-un foc după așa ceva.

Acuma că am cam terminat de scris am realizat că-s înconjurată de o sumedenie de obiecte inutile…Zâmbet.

Dacă cineva simte nevoia să preia leapșa e liber s-o facă. Încă un zâmbet.