Etichete

, , , , , , , , , , ,

Suflete Pereche. Desen naiv

Sufletul pereche e o oglindă, e ăla care-ţi arată toate chestiile care te trag înapoi, ăla care îţi atrage atenţia asupra ta ca tu să-ţi poţi salva viaţa. Probabil că un suflet pereche adevărat este cea mai importantă persoană pe care îţi e dat să o întâlneşti în viaţă, pentru că îţi dărâmă toate prejudecăţile şi te obligă să te trezeşti. Scopul sufletului pereche este să te scoată din amorţeală, să-ţi ciufulească puţin orgoliul, să-ţi arate care îţi sunt limitările şi viciile, să-ţi deschidă inima, să lase lumina să te pătrundă, să te cunoşti cu adevărat. “ (Elizabeth Gilbert )

Am găsit acest citat postat de Radu pe Facebook. Și nu am cuvinte să descriu intensitatea cu care am rezonat cu ele. Nu am litere să povestesc uimirea și bucuria de a regăsi formulat atât de simplu un crez al meu personal. Un adevăr ce începuse să se contureze în ultima perioadă a vieții mele. Un adevăr ce n-are valoare de concluzie absolută căci știu acum că evoluția autentică înseamnă și să rămâi flexibil, să înveți din mers și să experimentezi singur.

Nu știu care este probabilitatea de a întâlni un suflet pereche. Înclin să cred că există un timp potrivit, există o vreme în care un suflet obișnuit a crescut până la un anumit nivel și este pregătit pentru a se trezi. Astfel își poate întâlni sufletul pereche – cel care va “ obliga “ sufletul obișnuit să se trezească complet. În lipsa acestui timp potrivit deși întâlnirea este posibil a se produce nu are loc recunoașterea și nici ieșirea din amorțeală.

Se înțelege că privit așa întâlnirea cu un suflet pereche nu are legătură cu dragostea romantică și nici cu mitul androginului. La ora la care scriu aceste rânduri cred  într-un întreg, cred în suflete aflate pe diferite paliere de evoluție, legate unele de altele prin lanțuri invizibile energetice. Și nu mai pot să cred că undeva în Univers o jumătate de sferă țopăie nefericită căutându-mă pe mine. Desigur, faptul că eu nu mai cred nu înseamnă că nu există – zâmbet.

Și iarăși am rezonat cu o concluzie personală de-a lui Radu – “  romantismul excesiv dăunează grav înțelegerii vieții “.

Am văzut prea multă lume nefericită din cauza asta.

Am fost eu însămi cumplit de nefericită, am făcut alegeri visând la jumătatea perfectă pe care trebuia s-o găsesc pentru a reface întregul acelei sfere. Mi-am proiectat dorințe dar nu le-am lăsat să fie firești ci le-am exacerbat. Cu alte cuvinte am visat la cai verzi pe pereți. De fapt dacă e să fiu onestă, a fost vorba de herghelii întregi de năzuințe, de speranțe cărora le-am dat drumul în eter, în imaginar, iar acolo a fost, normal, bine. Problema a apărut când am încercat să potrivesc idealul din imaginar, așteptările mele cu persoana reală aflată în fața mea. Și da, am plâns a caznă atunci când imaginea reală nu s-a suprapus perfect peste imaginea ideală. Am tras de ea, am întins-o de-a pârâit pe la colțuri. Am încercat s-o șlefuiesc precum un sculptor ce nu ține cont că piatra e vie și e liberă să-și ia propria formă. Și într-un final, obosită, am renunțat. Abia într-un târziu am înțeles cum stau lucrurile. Abia după ceva vreme am realizat că acceptarea celuilalt înseamnă mult mai mult decât a-i spune da, eu te accept pe tine așa cum ești dar totuși schimbă-te puțin, da, lângă mine ești liber să crești așa cum simți, dar crești te rog în direcția aceea.

Schimbarea este reală atunci când nevoia ei este resimțită de persoana în cauză. Când ea simte că nu mai poate trăi așa cum a trăit până atunci. Și da, în acest contex apare sufletul pereche. Este cel care simbolic asistă la naștere, la renaștere de fapt. Este cel care stă în preajmă pentru a se asigura că noul renăscut este bine. Este cel care veghează, cel care îndrumă, cel care observă. Este de fapt un joc în care unul din parteneri este pregătit să primească, iar celălalt să ofere.

Am scris că întâlnirea cu sufletul pereche nu are legătură cu dragostea romantică și asta pentru că la un anumit nivel nu contează absolut deloc ce formă are trupul în care este închis un spirit. Sufletul pereche poate veni la întâlnire în formă de bărbat, de femeie, de copil, de bătrân, de persoană cu dizabilitățI, etc. Scopul întâlnirii este unul mult mai complex decât a trăi o relație de dragoste care că tot veni vorba, normal, că e unul din cele mai frumoase lucruri ce i se poate întâmpla unui om. Da, cred în continuare că oamenii sunt frumoși atunci când se îndrăgostesc, cred că eu sunt frumoasă atunci când sunt îndrăgostită, cred că dragostea dintre pământeni deși are legătură cu acel atașament nu este doar atât. Cred că toate întâlnirile de dragoste ce le avem sunt modalitățI de a experimenta, de a învăța, de a ne cunoaște, de a ne pregăti pentru întâlnirea cu sufletul pereche. Cum spuneam adineauri nu e nimic rău în acel atașament atâta timp cât e firesc și nu exagerat. A fi închis în trup de om înseamnă a te supune acestei condiții fără a te lăsa copleșit de ea, înseamnă a accede la următul nivel de înțelegere în care și acest atașament are un rost. Și atunci, astăzi nu pledez pentru anularea acestui atașament. Nu. Ci doar pentru înțelegerea lui și implicit pentru înțelegerea propriei ființe.

În punctul în care sunt acum și cred că e o situație de moment căci nu știu ce va fi mâine, azi, acum, aici eu încă nu îndeplinesc condițiile de a deveni un suflet pereche. Nu am crescut încă suficient, nu am atins acel nivel de puritate, nu am încă înțelegerea completă a lumii – îmi mai lipsesc felii din ea, nu pot încă asista la trezirea unui suflet obișnuit, încă am zile în care mă clatin pe picioare. Dar asta e astăzi. Mâine poate voi mai fi crescut puțin – zâmbet.

Pentru a putea descrie ce simți atunci când întâlnești un suflet pereche trebuie să trăiești aceasta întâlnire, căci altfel totul rămâne într-un registru al abstractului. Este aproape imposibil să cuprinzi în cuvinte senzatia ce o ai. Te dezmembrezi, te spargi, te faci bucăți – și asta e acea parte a întâlnirii în care realizezi că tot ce știai, tot ce credeai – gânduri, prejudecăți, raționamente, tot ce simțeai – emoții, sentimente, stări variate, totul era doar o fațetă, totul era doar o părticică dintr-un tot imens. Și apoi începi așa ușor să-ți reconstruiești sistemul de credințe, valorile după care te ghidezi. Începi să-ți cunoști adevărata ta natură – ea a fost tot timpul acolo, doar că n-ai văzut-o. Continui să experimentezi, să afli, să înveți – e ca într-un joc de puzzle, pui piesă lângă piesă, iar într-un final ai imaginea completă. Crești. Și asta tot mai conștient, mai împăcat cu tine, mai echilibrat. Nu te mai oprești doar la ce văd ochii din cap , la ce-ți șoptește mintea, la limitările ce le impune societate. Îi respecți regulile, trăiești printer oameni și o faci cât poți de frumos și responsabil. Îți cunoști adevărata valoare și nu cea dată de etichetările celor din jur. Aparențele nu mai constituie un hop, căci intuiția are o nouă definiție și cunoașterea prin ea îți permite să ajungi direct în miezul unei ființe și nu doar la marginile ei.  Înveți despre adevărata toleranță și cât de simplu e să ai bun simț în tot ceea ce faci. Înveți să te iubești pe tine pentru ceea ce ești și nu pentru ceea ce ai vrea să fi, fără a deveni egoist, lucrând în tot acest timp asupra acelor aspecte asupra cărora consideri că ai de lucrat. Nu te mai ispitește niciodată să pozezi în ceea ce nu ești, nici măcar în sfânt căci trăind în trup de om ești supus condiției umane. Nu te tentează să arunci cu pietre în alții sau dacă o faci, îți asumi gestul și nu cauți vinovați pentru deciziile tale. Îți asumi alegerile, faptele, gesturile, gândurile și toate consecințele ce decurg din aceasta. Îți afli sensul pentru care ești, rostul tău aici, pe pământul pe care pășești. Îți înveți lecțiile, inclusiv pe cele care cândva îți făceau orgoliul să țipe ca din gură de șarpe. Înveți să vezi în probleme o provocare, un test, o posibilitate de a folosi tot ceea ce este bun în tine pentru a găsi o soluție.  Înveți să diferențiezi între problema ta și problema celuilalt și te implici atunci când simți că ești pregătit să-ți asumi toate consecintele, inclusiv alea imposibil de anticipat, ce decurg din implicarea în viața altora. Și desigur, până ajungi să crești mare te mai împidici, iar sufletul pereche îți va spune că nu-i nici un bai în asta, n-ai decât să te ridici de jos și să mergi mai departe – zâmbet. Iar când te doare tare, tare lumea în care ești, îți dai răgaz. Nu-ți faci nici o iluzie, căci de cel puțin două mii de ani încoace o parte a lumii a fost ocupată cu răstignirea, iar altă parte – nici nu contează cât de mare pentru că unu e mai mult decât zero, a ales să facă binele.  Înveți să te bucuri de cele mai simple fapte ale lumii ăsteia, așa cum se bucură copiii cei mai copii, deloc râzgâiați ci doar inocenți. Și crești mai departe – iarăși zâmbet, în ritmul tău.

Se poate întâlni un suflet pereche cu alt suflet pereche  ? Sigur că da, iar motivul deși nu-l cunosc, îl intuiesc a fi situat într-un registru al complexității, al desăvârșirii.

Au un rost oamenii de lângă noi ? Da. Sunt oglinzi în care ne reflectăm, cu bune și cu rele, sunt ocazii ce ne permit a conștientiza asupra cărora aspecte ale noastre avem de lucrat. Sunt individualități de sine stătătoare ce au drumul lor, rostul lor, iar intersectarea cu noi are un sens ce poate fi devoalat doar de cel în cauză.

Au un rost relațiile de dragoste ce le trăim ? Păi sigur că au un rost, atât doar că dragostea nu înseamnă doar romantism ori pasiune, ci implică pe lângă asumarea ei în realitate și nu în imaginar, multe alte aspecte.

Există un singur suflet pereche ? Nu știu dar tind să cred că nu. Există mai degrabă sufletul pereche potrivit nivelului nostru de evoluție, de înțelegere. Câte suflete pereche putem întâlni într-o viață ? Nu știu nici asta. Uneori nici unul. Cel puțin unul. Răspunsul este dependent de acea creștere interioară.

Cât durează întâlnirea cu un suflet pereche ? Nu știu. ( Aici atașamentul meu tocmai a oftat căci da, sunt om și fac niște atașamente de toată groaza uneori. Nimic nu-mi pare mai greu pe lumea asta decât să mă despart de cineva. Mi-e greu să fac asta chiar și atunci când celălalt mă rănește, iar dacă nu e cazul de așa ceva, greul se multiplică. Dar cresc eu și poate o să învăț cum să depășesc mai ușor o despărțire )

Este posibil ca sufletul pereche să ne devină partener într-o relație romantică ? Nu exclud posibilitatea aceasta, dar cel mai probabil că nu, scopul întâlnirii find altul. Rămâne să studiez fenomenul – zâmbet.

Inima mea a desenat un soare. Este sufletul pereche, întâlnirea cu el este asemeni unei întâlniri cu soarele. Din soare pleacă raze. Sunt sufletele obișnuite, unele pe cale de a se trezi, altele încă dormind. Oricare din aceste suflete poate deveni soare, poate deveni suflet pereche pentru un altcineva, în funcție de ritmul în care crește. E ca și când ai da din mână în mână, la momentul potrivit, un dar. Așa într-o încrengătură de sori și raze aflate într-o permanentă metamorfoză. Zâmbet.

P.S.

Aaa, mi-am amintit ceva drăguț. Eram prin clasa a cincea, cred. Nu-mi plăcea matematica si mă chinuiam, sisific așa, să rezolv niște exerciții. După ceva timp am reușit. M-am dus la profesoara de matematică, și plină de entuziasm i-am zis că am găsit o metodă revoluționară de a rezolva exercițiile. Ea s-a uitat cu atenție în caiet. A zâmbit, m-a mângâiat pe creștet și mi-a zis ceva de genul : vezi ? atunci când ne învățăm lecțiile și reușim să rezolvăm ceva, întotdeauna avem impresia că am descoperit o metodă revoluționară. De fapt nu e decât un rezultat al faptului de a fi învățat.

În contextul acesta, spun că fiecare e liber să caute să-și rezolve exercițiul de înțelegere al vieții lui după cum crede. Fiecare e liber să-și găsească acele explicații ale lumii, așa cum simte. De unde concluzia simplă a neobligativității de a adera la crezul meu.

Și mai un zâmbet și gata.