Etichete

, ,

La Psi am găsit un joc nou, frumos. Tiberiu a venit cu ideea repostării unor texte mai vechi, așa că a șaptea zi din săptămână a devenit duminica amintirilor.

…..

Mica sirenă

Marea era casa ei.
Înota în adâncuri, printre peşti şi recifuri de corali, se împodobea cu lanţuri de alge verzui şi doar din când în când, înspre seară sau dimineaţa devreme, se mai aciua pe câte un colţ de stâncă privind în larg.
Oamenii spuneau despre ea că este sirenă.
Alţii credeau că este toată un peşte.
Ea zâmbea şi se adâncea iar între valuri, cobora în jos, în lumea nevăzută şi tăcută.
…
Pe marea casă a ei, erau călători. Unii cu mână mai fermă, alţii mai nesiguri, toţi conducându-si corabia propriei vieţi.
Şi mai erau pescarii. În timp, femeia sirenă învăţase să se ferească de năvoadele lor. Şi tocmai când aceştia credeau că o prinseseră şi se pregăteau să-şi frece mâinile de bucuria victoriei, ea le aluneca printre degete. Se ascundea în apă, tăcea şi îi lăsa să plece. Aşa cum lăsa să plece şi vorbele lor.
Auzise destule la viaţa ei. Se aruncase inspre ea cu acuze de indiferenţă, de cinism, de nepăsare, de goliciune sufletească, de ipocrizie…
Ea doar tăcuse.Şi se cufundase în mare, purtând un zâmbet senin amar în colţul gurii.
Şi doar pe valuri, plutea gândul ei : ochii tăi nu pot vedea mai mult decât eşti tu…
…
Din când în când, mai plutea pe lângă o corabie. Era în siguranţă acolo şi asta pentru că, călătorii aveau drumul lor. Uneori mai vorbeau şi ea le răsplătea înţelegerea cu câte un curcubeu ori o scoică pusă cu grijă pe punte. Iar în nopţi cu furtună, înota pe lângă marginea câte unei corăbii şi zâmbind, le mai spunea călătorilor că drumul e doar înainte, iar busola e în inimă.
…
La un moment dat cineva, fascinat de picioarele ei metamorfozate în coadă splendidă, de fapt doar normală pentru ea, o chemase pe mal.
Se apropiase sfioasă, bătând apa cu braţele-i albe.
Ajunsă pe nisip, se trezise asupra-i cu lumina unor reflectoare puternice. Se trezise înconjurată de oameni curioşi. Se simţea stingheră acolo, ea femeia tăcerilor şi adâncurilor. I se părea ciudat să stea aşa, iar oamenii s-o tot întrebe, fără vreo răutate, despre viaţa ei. Cum nu avea nimic special de spus şi asta pentru că viaţa ei era absolut normală, tăcuse. Înţelegea curiozitatea, ea la rându-i făcuse asta, până în ziua în care înţelesese că oamenii se dezvăluie cu adevărat, doar atunci când îi laşi s-o facă în ritmul lor. Le mulţumise pentru atenţia acordată şi încetişor se îndreptase spre mare.
…
Soarele se cufunda într-un apus, ce mâine avea să fie răsarit.
Se adânci între valuri cu sentimentul acela cald al întoarcerii acasă.
Era ea – femeia sirenă, femeia adâncurilor tăcute şi însingurate şi acolo, îi era bine.
Razele pătrundeau prin apă, conturând cumva ciudat, epava ce zăcea pe fundul mării.
Se strecură pe acolo, în felul acela în care copiii se joacă de-a v-ati ascunselea.
Mai mult simţi decât văzu o altă corabie şi se gândi că e încă un alt călător.
Zâmbi.
Unii mergeau la suprafaţă, iar alţii înotau prin adâncuri.
Fiecare era cu drumul lui.

Text publicat în 25 februarie 2011, aici.

….